Reconcilierea revoluțiilor

Revoluția de la 1848 a însemnat doar șocul major al celor națiuni, dar și începutul încercărilor ambelor de a găsi soluții pentru o conviețuire pe termen lung. Înfrângerea revoluției maghiare a arătat majorității liderilor revoluționari că o Ungarie independentă nu se poate naște din războiul și oprimarea celor care în mod natural al fi trebuie să o susțină. Intervenția turco-rusă din Muntenia și cea austriaco-rusă în Transilvania a arătat că pentru a supraviețui între cele două imperii, ungurii și românii trebuie să facă pace. De altfel, nu doar Kossuth sau Teleki Laszlo, dar chiar și Avram Iancu, care a conștientizat deplin tragedia războiului, înțeleseseră că vrajba între cele două popoare nu face decât să ușureze sarcina imperiilor, mai ales a celui rus.

Formalul ordin al lui Kossuth de încetare a operațiunilor militare maghiare împotriva moților, din 8 august 1849, deși venea prea târziu arăta că schimbarea se petrecuse. Eliberat de presiunea nobililor maghiari din Transilvania, de a căror opinie cu privire la situația românilor a fost forțat mereu să țină seama în timpul revoluției, aflat în emigrație Kossuth s-a transformat, ca și Bălcescu eliberat și el de presiunile românilor transilvăneni, în partizanul fervent al reconcilierii celor două popoare prin federalizare. Ideea, in diverse configurații, a devenit recurentă, planurile de acest fel căpătând o largă circulație în momentele de criză, ceea ce arată, totuși, ca liderii celor două popoare s-au gândit foarte serios la reconcilierea finală doar când situația a devenit tragică pentru ambele. După înfrângerea revoluției din 1848-1849 sau după cele două războaie mondiale, proiectele de federalizare au cucerit mințile unora dintre liderii celor două națiuni, chiar dacă, atât unii cât și ceilalți, propunându-le au păstrat în subsidiar o agendă națională solidă. De fapt, lucrurile nu puteau sta altfel.

Încă din timpul revoluției, Kossuth și Bălcescu acceptaseră pe termen lung ideea unei confederații. Atunci când a semnat Proiectul de pacificare din vara lui ’49, atât Kossuth, cât și Kossuth conștientizaseră clar că cele două revoluții nu pot fi salvate fără încetarea ostilităților din Transilvania. Rezoluția naționalităților votată de Parlamentul de la Parlamentul maghiar, în iulie 1849, deși a acordat largi drepturi tuturor naționalităților, inclusiv românilor, a fost din păcate un cântec de lebădă al revoluției, dar și începutul unor căutări febrile ale emigrației revoluționare a celor două popoare.

La nici un an de la înfrângerea revoluției maghiare, Kossuth îi scria lui Teleki Laszlo din Turcia, acolo unde fusese exilat, că Europa are urgentă nevoie de o federație formată din toate popoarele Europei Centrale, care să împiedice dominația Rusiei în Europa, atât de evidentă pe fondul slăbiciunii Imperiului Habsburgic. Având în centrul său Ungaria, planificata federație ar fi urmat să echilibreze balanța de putere din Europa, interpunându-se între spațiul germanic și cel slav, fapt care ar fi protejat cele două rase „izolate”, maghiarii și valahii, atât de „expuse pericolului”. Kossuth respingea perspectiva unei federalizări interne a țărilor componente, dar prevedea ca acestea să se apere în comun de inamicii externi și să formeze o uniune vamala. Puterea legislativă urma să fie deținută de un consiliu federal, ales prin alegeri directe și prezidat printr-un sistem rotativ anual, cea executivă de un guvern federal, iar cate un membru din guvernele naționale ar fi urmat să țină în fața consiliului federal un raport anual, ocazie cu care s-ar fi stabilit cheltuielile și acțiunile comune. Durata tratatului de federalizare ar fi urmat să fie de 25 de ani, la sfarsitul acestei perioade fiecare tara având dreptul să se retragă sau să rămână în federație.

Chiar în primăvara lui 1850, în ultimele săptămâni de viață, Nicolae Bălcescu a lansat și el un proiect alternativ de federație, care pornea de la modelul Statelor Unite, în care propunea formarea Statelor Unite Dunărene, care ar fi urmat să reunească Ungaria, Transilvania, Moldova, Valahia, Bucovina și Serbia, dar care, spre deosebire de proiectul lui Kossuth, ar fi trebuit să se transforme într-o federație a maghiarilor, românilor și sârbilor, prin desființarea granițelor naționale.

Tot în vara anului 1850, la cererea lui Giuseppe Mazzini, care încerca formarea unui grup internațional care să lupte împotriva despotismului, Kossuth și-a expus într-o scrisoare către acesta vederile cu privire la organizarea internă și externă a popoarelor din Europa Centrală. Cu mici modificări, înregistrate cu ocazia publicărilor ulterioare, Propunerea pentru viitoarea organizare politică a Ungariei cu privire la rezolvarea chestiunii naționalităților sau Proiectul constituțional a rămas baza vederilor lui Kossuth în această problemă. 

Planul pornea de la necesitatea instaurării universale a drepturilor civile individuale, care nu ar fi putut fi condiționate de apartenența la o comunitate, religie, loc sau de către stat. Camera Deputaților, primul organ legislativ al viitorului stat, ar fi urmat să fie aleasă prin vot universal și direct, iar Senatul, prin vot indirect, prin intermediul parlamentelor locale, ales și ele prin vot direct și universal. Ca urmare a preponderenței minoritare din mai multe zone ale Ungariei, Kossuth admitea ideea că minoritățile s-ar fi bucurat de majorități atât în parlamentele locale, dar și în cele două camere legiuitoare centrale. Semn al schimbărilor petrecute după înfrângerea revoluției, Kossuth admitea perspectiva unei Croații independente de Ungaria, iar în privința Transilvaniei propunea organizarea unui plebiscit în care populația să voteze dacă dorește încorporarea în Ungaria sau o existență autonomă, cu propriul Legislativ și organizare administrativă distinctă. Doi ani mai târziu, Kossuth își completa planurile privitoare la Transilvania, afirmând că în cazul unei existențe autonomie, aceasta ar fi trebuie să aibă o politică de apărare comună cu Ungaria, o politică externă, o uniune vamală și un sistem financiar-economic. În privința drepturilor lingvistice și culturale, Kossuth a rămas până la sfârșitul vieții sale un adept al centralismului cultural maghiar, văzând în fragmentarea lingvistică a Ungariei premisa dispariției țării. Așa stând lucrurile, proiectul său constituțional a suferit o serie de modificări, în 1859 și 1861, prin care formarea unei federații cu popoarele ale căror minorități trăiau în Ungaria și Transilvania, era acceptată ca bază a concilierii.Un alt episod ilustrativ al potențialei colaborări între români și maghiari a fost acela ale acordurilor încheiate de generalul György Klapka și Prințul Cuza în 1959. La inițiativa lui Cavour și cu susținerea lui Napoleon al III-lea al Franței, care pregăteau ieșirea principatelor italiene de sub controlul Vienei, generalul Klapka i-a propus lui Cuza să folosească Principatele Unite ca bază de operațiuni pentru un eventual atac al armatei maghiare din est, propunându-și apoi serviciile pentru eliberarea Bucovinei de sub habsburgi. Un prim acord încheiat de cei doi în martie 1959, prevedea organizarea armatei maghiare revoluționare în Principatele Unite și furnizarea de bani și arme pentru revoluționari, urmând ca apoi cele două armate să elibereze Bucovina. Un al doilea acord, încheiat două luni mai târziu, când operațiunile militare în Italia erau în linie dreaptă, a fost considerat baza reconcilierii finale între maghiari, români și sârbi. Pornind de la dreptul fiecărui popor de a-și folosi limba în comunitățile sale, acordul relua principalele prevederi ale Proiectului constituțional al lui Kossuth, păstrând prevederile sale militare. Revoluționarul maghiar a salutat acordul, afirmând că după victoria revoluției în Ungaria, Transilvania va putea să decidă dacă va fi autonomă sau se va alipi Ungariei. „Doar aceste principii de frățietate, spunea el, trebuie să ne inspire pe toți și doar aceste principii trebuie să ne conducă la obiectivul nostru comun, confederația celor trei națiuni dunărene: Ungaria, Serbia și Moldo-Valahia.

Surse:

Cornelia Bodea, 1848 la români, O istorie în date și mărturii, Vol I-II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Apostol Stan, Revoluția Română de la 1848, Editura Albatros, București, 1992

Gyorgy Szabad, „Lajos Kossuth’s Role in the Conceptualization of a Danubian Federation”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.

Ambrus Miscolczy, „The Dialogue Among Hungarian and Romanian Exiles in 1850-1851”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.

foto: Wikipedia

Reportaje