Preambul – Fețele adevărului

de: Cosmin Popa

Atunci când Guvernul a anunțat că are de gând să prelungească Centenarul până în 2020, multă lume s-a gândit la – iar unii au și vorbit despre – ocupația românească a Budapestei din vara anului 1919. De parcă ocupația unei țări vecine ar fi un moment care trebuie sărbătorit cu surle, trâmbițe și discursuri!

O astfel de prelungire ar avea rostul doar dacă anul 2019, când se împlinesc 100 de ani de la declanșarea scurtului război româno-maghiar, ar fi declarat anul reconcilieri între cele două popoare. Alături de mulți alții, cred cu tărie că a venit vremea adevăratei concilieri și a unei autentice înțelegeri, în primul rând, a maghiarilor de către români. A venit vremea ca artificiala anamneză a urii să înceteze, înțelegând astfel istoria mai bine.   

Dacă pentru națiunea maghiară din Ungaria, importanța unui astfel de gest ar fi una moderată, pentru românii și maghiarii din România, miza este esențială. 

Așa-numita „problemă maghiară” a României poate fi transformată în „avantajul maghiar” printr-o cunoaștere temeinică și o înțelegere autentică, în primul rând de către români a maghiarilor. Suta de ani scursă de la sfârșitul Primului Război Mondial, dar mai ales amara experiență a comunismului, în mod egal traversată de ambele popoare, impun românilor o detașare emoțională de traumele trecutului lor și înțelegerea deplină a faptului că maghiarii au fost, sunt și trebuie să rămână aici, unde sunt îndreptățiți să aspire la tot ceea ce îi poate face fericiți.

De prea multe ori, istoria comună a fost folosită spre instigarea celor două popoare, însă la o privire mai atentă, istoria noastră este la fel de plină de exemple luminoase, așa cum are și întuneric. Ceea ce propunem este o simplă și sănătoasă punere în pantofii maghiarilor, care cu siguranță ne poate ajuta să înțelegem victoriile, dramele și reacțiile lor. 

Secretul succesului mișcării naționale românești în Transilvania nu s-a bazat doar pe numărul mare al românilor și pe coasă. El s-a bazat pe o intimă cunoaștere a culturii și civilizației maghiare, pe o proprietate desăvârșită a forței și slăbiciunilor maghiare și mai ales pe constanță. Samuel Micu-Klein a fost un greco-catolic format la Viena, iar spre sfârșitul vieții a îndeplinit funcția de cenzor al cărților românești care apăreau la Universitatea din Buda, unde a și murit, în 1806. Petru Maior, din 1809, s-a stabilit la Buda, unde a și publicat Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, iar Eftimie Murgu a absolvit filosofia la Szeged, iar studiile juridice și le-a făcut la Pesta. Chiar Avram Iancu, om al sabiei, și-a făcut studiile la Cluj, iar practicant a fost la Tabla regească din Marosvásárhely (Tg. Mureș). Astfel, maghiarii, care până atunci fuseseră mai degrabă preocupați de sași, croați și de austrieci, s-au trezit în fața unei elite intelectuale românești, nu doar școlită ci mai ales riguros organizată, capabilă să polemizeze de la egal sau să colaboreze cu cea a națiunilor dominante. 

Relațiile dintre cele două popoare, împărțite de-a lungul istoriei în mai multe state, au fost mult mai nuanțate decât ne lasă să credem percepția reciprocă formată în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Politica balcanică și central-europeană a Regatului Maghiar, mai ales începând cu instaurarea dinastiei Angevine, prin Carol-Robert de Anjou, dar mai ales în timpul urmașului său, Ludovic cel Mare, a fost determinantă pentru consolidarea statelor medievale românești, la a căror origine stau atât micile formațiuni statale mai vechi, cât și structurile militare dependente de Regatul Maghiar, cu a sa politică de înlăturare  a tătarilor din Bazinul Dunărean. Episodul Posadei din 1330, deși important, este doar un reper dintr-o evoluție mai lungă. De ajuns să arătăm că la 1324, Carol-Robert făcuse pace cu Basarab, recunoscându-l în schimbul vasalității drept „mare voievod”, pentru a-și ușura reinstaurarea controlului Regatului asupra Transilvanei. Campania desfășurată șase ani mai târziu a fost, în mare măsură, o concesie făcută marilor nobili maghiari, care acceptau cu greu măsurile sale de centralizare, iar în 1343/1344, Alexandru, fiul lui Basarab, face din nou pace cu regele Ungariei, devenind vasal și aliat împotriva tătarilor al acestuia. De abia în timpul lui Ludovic cel Mare și sub presiunea confesională și militară a acestuia, la 1359, Alexandru rupe legătura de vasalitate cu Ungaria și se intitulează, după înființarea Mitropoliei ortodoxe, „singur stăpânitor”. Era însă începutul unei relații istorice a Țării Românești cu Regatul Ungariei, în care vasalitatea față de aceasta s-a împletit cu alianța militară și colaborarea antiotomană constantă, dovadă stăpânirea constantă a domnilor munteni asupra domeniilor transilvane de Amlaș și Făgăraș, acordată de regii Ungariei. Tumultoasa relație între Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân, eroica, dar nu mai puțin complicata triadă Matia Rex, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, participarea constantă a detașamentelor secuiești la luptele antiotomane ale domnilor munteni și a celor muntene și moldovene la luptele maghiarilor împotriva turcilor, așa cum au fost cea de la Câmpia Pâinii (unde muntenii au luptat de ambele părți) în 1479, sau cele de la Călugăreni și Giurgiu din 1595, arată o relație medievală tipică, punctată de alianțe, intrigi și răsturnări spectaculoase.  

Pentru apariția Moldovei, politica lui Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382), a fost nu mai puțin determinantă. Înființarea de către acesta a mărcii moldovene, și cu ajutorul nobilimii românești de strictă obediență maghiară, reprimarea răscoalei localnicilor din „terra nostra moldovana”, prin intermediul grupării nobiliare românești fidelă, condusă de Dragoș din Giulești, în 1358-1359, și el răsturnat de o revoltă a unei grupări anti-regale a nobilimii maramureșene, condusă de Bogdan, sunt etape esențiale în formarea statului moldav. Revenirea Moldovei lui Lațcu, convertit la catolicism, în 1377-1378, sub suzeranitate maghiară și transformarea deplină a Moldovei în stat independent, prin înființarea Mitropoliei și preluarea titlului de „mare singur stăpânitor” de către Roman, de abia la 1392, arată și în acest ca o relație medievală tipică, similară cu cea pe care domnii moldoveni au avut-o cu Regatul Poloniei.  În episodul dedicat interacțiunii medievale dintre cele două popoare, vom vedea că, privită mai îndeaproape, istoria nu mai este atât de liniară cum ne apare din avionul propagandei istoriografice.

Trăsătura dominantă este însă suzerantitatea, chiar dacă uneori nominală, exercitată de Regatul Ungariei asupra Munteniei și Moldovei.

Trezirea la viață a celor două națiuni, deși fiecare cu specificul său, s-a făcut simultan și a culminat cu sângerosul conflict civil din Transilvania, desfășurat în perioada 1848-1849. Deși, după cum se va vedea, vocile și inițiativele moderate și generoase nu au lipsit, însă conflictul între armata revoluționară maghiară și legiunile românești a fost piatra de temelie pe care s-a clădit întregul eșafodaj al percepțiilor reciproce. 

Convingerea maghiarilor că prin desființarea iobăgiei și acordarea de drepturi civile, inclusiv populației românești, prin Legile din aprilie 1848, urmare a celor 12 puncte din 15 martie 1848, toate națiunile Ungariei vor susține revoluția politică și națională de la Budapesta, a fost lipsită de fundament. Animați de idealuri civile generoase, dar în egală măsură de un patriotism maghiar ardent, Lajos Kossuth, József Irinyi, Sándor Petőfi, Mór Jókai și alții nu au fost capabili să înțeleagă că sârbii și românii treceau și ei printr-o etapă de trezire nu doar civilă, dar și națională. Acesta este momentul în care se formează nucleul percepției comune conflictuale, începutul discriminării românilor pe baze pur etnice în Transilvania și Ungaria și al direcției antimaghiare a mișcării naționale românești. De aici încolo, școala, propaganda și istoriografia vor cimenta imaginea pentru români imaginea maghiarului sălbatic și crud, iar pentru maghiari a valahului șiret și ignorant. Ambele popoare, „construite” în bună măsură de elitele lor culturale, au preluat de la acestea tipare, stereotipuri, obsesii și convingeri care au lăsat compromisului durabil puțin loc, pledând parcă pentru ideea unei mitice confruntări finale care să rezolve dilema o dată pentru totdeauna. 

Pentru maghiari, perioada interbelică stă sub semnul dificultăților dramatice de a se adapta la noul statut. Politica românească de centralizare administrativă și control educațional al minorităților le-a rezervat maghiarilor un loc particular. Deși promisiunile lui 1 Decembrie, inspirate de fruntașii românilor, care cunoșteau din proprie experiență umilințele discriminării etnice, România Mare a ratat șansa împăcării istorice. Amintirile încă proaspete, atât pentru maghiari, cât și pentru români, a politicii naționale a Ungariei din perioada dualismului și traumele Războiului cel Mare și ale incursiunii românești în Ungaria au făcut imposibilă până și reflecția serioasă asupra problemei. Inițiativele lui Nicolae Iorga sau Dimitrie Gusti sau ale intelectualilor din Erdélyi Fiatalok s-au pierdut în marea de resentimente și neîncredere, dar ne-au lăsat astăzi nouă exemple luminoase. Celebrul „Nem lehet” al Episcopului Sandor Makkai, în care afirma că situația de minoritar este „nedemnă pentru oameni, iar sufletește imposibilă”, scris în 1937, atunci când s-a expatriat la Budapesta, dă nota dominantă a stării de spirit a maghiarilor din România Mare.  Aveau să treacă doar trei ani până la modificările teritoriale din Europa Centrală, cele care aveau să deschidă un nou capitol din istoria acestor popoare atât de apăsate de simțul excepționalității.

Deși s-a dorit o ruptură cu tot ceea ce a însemnat trecutul, comunismul a facilitat, în cazul ambelor națiuni perpetuarea tiparelor romantice. Efectul nu a fost atât readucerea la lumină a vechilor conflicte, cât perpetuarea stării de neîncredere reciprocă, împiedicând luciditatea și rațiunea să aducă asupra relației dintre cele două popoare serenitatea binemeritată. Înființarea în 1952 a Regiunii Autonome Maghiare, menținută până la reforma administrativă a lui Ceaușescu din 1968, a fost un măr otrăvit făcut cadou maghiarilor de Stalin și Dej. În primul rând, existența unor structuri administrative nu-i ferea pe maghiari de comunizarea aplicată și românilor, iar „concesia” nu făcea decât să afirme indirect ideea că maghiarii sunt prezenți doar în zonele unde erau majoritari, eliberând autoritățile de la București de obligația de a aplica regulile minoritare în zonele în care prezența maghiară era consistentă, dar nu majoritară. Transformarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară din RSR, în Consiliului Oamenilor Muncii Români de Naționalitate Maghiară, în 1985, ne scutește de comentarii cu privire la obiectivele găselniței ceaușiste. În episodul consacrat minorității maghiare în comunism, vom vedea că strategia comuniștilor de la București de demantelare și de dez-intelectualizare a minorității maghiare a fost mult mai eficace decât am crede și ea nu a constat neapărat în demolarea bisericilor ci în cea a sufletelor și a minților. 

La o sută de ani de la ultima confruntare, a venit cu adevărat vremea unei adevărate concilieri, care trebuie să pornească de la acceptarea faptului că cele două națiuni vor avea întotdeauna perspective diferite asupra unor realități istorice, că drama unora poate fi uneori sărbătoarea altora. Mai important decât tot ceea ce ne desparte este însă ceea ce își datorează aceste popoare, dar mai ales experiența unei conviețuiri normale, din care a rezultat o sinteză civilizațională splendidă.

În întâlnirile noastre, vom încerca să curățăm istoria de zgura bigoteriei, de balastul prejudecăților, aducând la lumină fapte uitate sau noi, dar mai ales multiplele fețe ale adevărului.

Reportaje