Maghiari și români în revoluție

Despre perioada 1848-1849 mai toți suntem convinși de faptul că a fost momentul în care cele două națiuni au ales, istoricește vorbind, drumul confruntării. Dacă ne limităm la Transilvania, care este fără îndoială cea mai importantă parte a problemei, lucrurile chiar așa au stat, dar dacă ne lărgim orizontul vom vedea că anii revoluționari ne-au lăsat o moștenire mai bogată decât ne-a făcut să credem propaganda naționalistă.

Convingerea maghiarilor că prin desființarea iobăgiei și acordarea de drepturi civile, inclusiv populației românești, prin Legile din aprilie 1848, urmare a celor 12 puncte din 15 martie 1848, toate națiunile Ungariei vor susține revoluția politică și națională de la Budapesta, a fost lipsită de fundament. Animați de idealuri civile generoase, dar în egală măsură de un patriotism maghiar ardent, Lajos Kossuth, József Irinyi, Sándor Petőfi, Mór Jókai și alții nu au fost capabili să înțeleagă că sârbii și românii treceau și ei printr-o etapă de trezire nu doar civilă, dar și națională. Cererile minorităților i-au surpins pe politicienii maghiari, care, uimiți de nerecunoștința lor au căutat să le explice doar prin „agitația pan-slavă” și „intrigile Vienei”.

Nu-i cu nimic mai puțin adevărat că pentru maghiari, recâștigarea independenței față de Austria era indisolubil legată de unirea Transilvaniei cu Ungaria, care ar fi dat noului stat independent suprafața și resursele necesare pentru o politică pe măsură. La rândul lor, maghiarii se aflau ei înșiși în plină revoluție culturală, de unde și generalizarea convingerii că minoritățile trebuie și pot fi asimilate. În urmă cu doar 4 ani, adică în 1844, maghiara înlocuise latina ca limbă oficială a statului, iar schimbarea nu fusese făcută fără rezistență din partea Croației care insista ca latina să rămână limba oficială. Urmare a preponderenței politice a ungurilor, introducerea maghiarei ca limbă de stat, chiar dacă legea respectivă permitea folosirea limbilor naționalităților în comunitățile locale, nu putea decât să acutizeze tensiunile deja existente.

Unul dintre ofițerii ruși participanți la campania din Transilvania împotriva revoluției maghiare, uimit fiind de diversitatea etnică și lingvistică a unui teritoriu totuși modest, cel puțin raportat la proporțiile rusești, descria astfel situația: „cele patru rase mai sus descrise , atât de diferite, au trăit pe această bucată de pământ înstrăinându-se una de alta. Cele câteva sute de ani nu le-au putut apropia. Vecinii nu-și cunosc limba, nu se înrudesc, același oraș este denumit de fiecare în limba sa. În mod natural, astfel de relații nasc neîncredere, dușmănie, dispreț sau ura unui popor împotriva celuilalt”.

Pe un astfel de fond, complicat și mai mult de explozia generală a sentimentelor naționale nu doar în Transilvania și Ungaria, ci în toată Europa, era evident că marja de manevră pentru negocierile între diversele națiuni ale Transilvaniei și Ungariei era foarte mică. Pentru maghiari, unirea Transilvaniei cu Ungaria era vitală pentru supraviețuirea revoluției, iar pentru români, sârbi, croați și slovaci lucrurile nu mai puteau continua așa. Ciocnirile între croați, sârbi și maghiari din toamna anului 1848 arată că războiul civil din Ungaria începuse cu mult înainte de confruntările dintre maghiari și români. Atrocitățile comise de toate taberele, dar mai ales de maghiari împotriva românilor și de români împotriva maghiarilor, la umbra armatelor lui Jozef Bem sau Anton von Puchner sunt un fapt aflat dincolo de orice dubiu, iar atribuirea responsabilității uneia dintre părți este un demers lipsit de orice credibilitate. Soarta deputatului Ion Dragoș, însărcinat de Kossuth să negocieze cu românii răsculați este grăitoare pentru cei care au încercat să-și păstreze mintea trează în acele luni (Bănuit de trădare, pentru că i-a chemat pe moți în Abrud, când Hatvani a început atacul său, despre care nu este clar dacă știa sau nu, el a fost găsit de moți, atunci când au recucerit Abrudul și executat de o manieră sălbatică). Confruntările între detașamentele maiorului Hatvani și legiunile lui Iancu, din mai 1849, executarea prizonierilor, încălcarea armistițiilor, de către ambele tabere, și represiunile sălbatice asupra populației civile sunt dincolo de orice tăgadă. Să dăm cuvântul din nou colonelului rus Daraga, cel care ne-a lăsat o utilă și obiectivă descriere a campaniei din Transilvania: „Lupta a fost aproape egală, dar sate întregi, orașe întregi, regiuni întregi au fost trecute prin foc și sabie, arse până la pământ sau jefuite. Oamenii au pierit fără deosebire de sex și vârstă. Cine nu a putut să atace sau să se apere a fugit în munți, în păduri, și-a părăsit vatra. Românii s-au salvat în Valahia și Moldova, iar ungurii în Ungaria.

Pătrunderea lui Bem în Transilvania, în fruntea armatei revoluționare maghiare, la sfârșitul anului 1848, a schimbat radical raportul de forțe. Comitetul revoluționar român din Sibiu s-a retras la București, iar comandantul trupelor austriece, susținute de legiunile românești și de grupări ale sașilor, a cerut intervenția trupelor rusești staționate în Muntenia. 

În primăvara anului 1849, revoluția maghiară părea că triumfă. La începutul lui martie, tânărul împărat Franz Iosef a dăruit imperiului o nouă Constituție, modernă, dar prin care Transilvania, Banat, Croația și Dalmația erau desprinse din Regatul Ungariei. Măsura a determina un nou val revoluționar printre maghiari, care a contribuit esențial la succesele militare ale generalului Bem. După ce trupele lui Puchner au fost învinse, Bem a ocupat Brașovul și Sibiul, în afara controlului guvernului revoluționar maghiar rămânând doar Țara Moților, acolo unde trupele maghiare nu au putut pătrunde date fiind terenului dificil și împotrivirea înverșunată a legiunilor lui Iancu. 

Pesta a fost eliberată, guvernul revoluționar s-a întors de la Szeged în Capitală, iar la 19 aprilie 1849, Kossuth a fost declarat de Parlament guvernator al Ungariei, iar împăratul depus de pe tronul Ungariei. Sub acest pretext, dar de fapt confruntat cu imposibilitatea de a înfrânge revoluția maghiară prin forțe proprii, împăratul a cerut și el intervenția trupelor rusești staționate în principatele române.

Pe un astfel de fond, românii au păstrat o percepție diferită a revoluției maghiare. Dacă pentru cei din Transilvania, revoluția nu era decât o nouă formă de reprimare, pentru cei din Muntenia, ideea unei alianțe a mișcării cu cele din Ungaria și teritoriile poloneze s-a păstrat multă vreme vie. De aici încercarea lui Nicolae Bălcescu și Kossuth de conciliere și planurile ulterioare de federalizare.

În mai 1849, Bălcescu a reușit să pătrundă în Ungaria, la Szeged, acolo încă unde se mai găsea guvernul revoluționar, care pe fondul iminentei intervenții rusești conștientizase deja necesitatea cel puțin a unui armistițiu cu românii. Proiectul de pacificare semnat la 2 iulie prevedea recunoașterea românilor ca națiune politică, dreptul de folosire a limbii în școală și administrația locală, anularea obligațiilor feudale, încă impuse populației românești, dar și refacerea satelor distruse de detașamentele secuiești și maghiare, în schimb, românii renunțau la cererea de autonomie administrativă și politică. Era hotărâtă și formarea unei legiuni românești, care să jure credință guvernului revoluționar, intrând apoi în luptă cu trupele rusești și austriece. Bălcescu știa că este nevoie de timp pentru a reconcilia aspirațiile maghiarilor cu cele ale românilor, sperând că o dată democrația fiind instaurată, viața îi va forța pe maghiari și pe români să trăiască în confederație, după cum el însuși scria mai târziu. Din Szeged, Bălcescu a plecat în munți către Iancu pentru a-l convinge să accepte proiectul. Deși l-a respins, spunându-i că vreme colaborării cu ungurii s-a dus, Iancu i-a promis revoluționarului muntean că nu va mai întreprinde atacuri asupra forțelor revoluționare maghiare. Întoarcerea lui Bălcescu din munți a fost o adevărată aventură. Deghizat în straie țărănești, de frică să nu fie luat drept ungur de moți, Bălcescu a călătorit noaptea, ascunzându-se ziua în târguri, atât de frica detașamentelor maghiare, dar și a cetelor de români. Cu o asemenea stare, nu e de mirare că pacificarea era o iluzie.

Chiar și așa, Bălcescu nu a renunțat la ideea unei alianțe revoluționare între români și maghiari. În iunie 1849, acesta îi scria generalului Bem să întreprindă o incursiune în Muntenia, pentru a ridica la luptă împotriva despotismului rusesc 8 milioane de români. Deși aflat într-o situație disperată, Bem chiar a întreprins o scurtă incursiune în Moldova, în iulie, trecând Oituzul cu 2500 de soldați și 12 tunuri, unde a lansat o proclamație de ridicare la luptă către români, semnată și de Cezar Boliac. Confruntat cu perspectiva unui puternic atac al trupelor ruse, aflate în Transilvania, Bem s-a retras rapid din Moldova.

Campania armatelor ruse și austriece în Transilvania, din vara anului 1849, a dus în cele din urmă la înfrângerea revoluției. După o înfrângere inițială la Sighișoara, unde Bem a fost rănit, iar aghiotantul său, poetul Petofi Sandor, a murit. Bătălia finală de la Șiria, din august 1849, a însemnat capitularea resturilor armatei revoluționare maghiare, dar planurile unei confederații dunărene revoluționare vor supraviețui revoluțiilor central-europene.

Surse:
• Cornelia Bodea, 1848 la români, O istorie în date și mărturii, Vol I-II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
• Daragan, Zapiski o voine v Transilvanii v 1849 godu, Izdanie Iakova Alekseevicha Isakova, Sankt Petersburg, 1856
• Artur Nepokocițki, Opisanie voinî v Transilvanii v 1849 g., Tipografia Glavnogo Ștaba Ego Imperatorskogo Velicestva, 1858
• Apostol Stan, Revoluția Română de la 1848, Editura Albatros, București, 1992

Reportaje