De la Regiunea Autonomă Maghiară la Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naționalitate Maghiară

Reconcilierea dintre români și maghiari, întreprinsă în perioada 1945-1948, deși s-a făcut sub auspicile sovietizării României, a avut o serie de elemente obiective, care țineau de stabilirea unui nou contract social între majoritate și minoritățile naționale. În perioada scursă până la moartea lui Stalin, minoritățile din întreaga Europă Orientală s-au bucurat de o atenție deosebită din partea sovieticilor, fiind una dintre componentele de bază ale rețetei politice aplicate de aceștia pentru consolidarea „lagărului democratic”.

Maghiarii din România nu au făcut excepție. În septembrie 1951, consilierii Ambasadei URSS de la București i-au înmânat lui Teohari Georgescu, ministrul de interne, un memorandum în care se prevedea înființarea unei regiuni autonome maghiare în Transilvania. Documentul propunea două scenarii privitoare la înființarea noii unități administrative. Primul, propunea trasarea regiunii pornind la zonele locuite de secui, având în componență 8 raioane, cu centrul la Târgu-Mureș, rezultând o preponderență etnică maghiară de 79%. Al doilea, prevedea înființarea unei regiuni mai întinse ca teritoriu, având centrul la Cluj, cu o populație de 900 000 locuitori, față de 600 000 cât se propunea în prima variantă, dar cu o preponderență maghiară de 57,6%. Conștienți de șocul pe care l-ar fi produs în rândul românilor a doua variantă, Clujul fiind punctul nodal al luptei pentru supremație națională în Transilvania, sovieticii sugerau ca prima variantă, cea mai compactă, ar fi fost mai ușor de realizat.

Documentul sovietic se adăuga discuțiilor interne din România referitoare la redactarea unui noi constituții, de natură să fixeze legislativ transformările politice, economice și sociale petrecute în perioada scursă după 1948. Deși a fost receptată de comuniștii de la București drept un ordin direct al lui Stalin, care urma să fie executat întocmai, măsura a fost anunțată public de abia în vara lui 1952, în „Scînteia”, fără a fi supusă unei discuții publice, chiar și formale. 

Hotărârea lui Stalin de a impune românilor înființarea unei astfel de unități teritorial-administrative, după model sovietic, avea la bază rațiuni strategice superioare. Deja serios implicat în războiul din Coreea, Stalin era convins de faptul că un nou război, de această dată cu SUA, este inevitabil. Din 1948, în URSS începuseră noi epurări, mai puțin violente, dar cu un potențial real spre a cuprinde întreaga societate, cheltuielile militare ale țării crescuseră exponențial, iar începând cu 1950, efectivele militare sovietice tindeau să se apropie de acelea din prima fază a războiului, iar țărilor socialiste le-au fost impuse programe de înarmare masive. În atare condiții, Stalin avea nevoie de societăți consolidate, în care potențialul conflictelor etnice să fie redus la minimum, în caz contrar inamicul putând să exploateze propagandistic și politic această fragilitate. Asupra polonezilor s-au făcut presiuni pentru a reglementa situația germanilor din Prusia Orientală și Silezia, iar cehilor și slovacilor li s-a cerut să înceteze aplicarea Decretelor lui Beneș, care urmăreau purificarea etnică a țării sub pretextul colaboraționismului. Dacă în cazul Poloniei și Cehoslovaciei, țări învingătoare, Stalin a preferat o pacificare lipsită de măsuri spectaculoase, în cazul României, țară învinsă, măsurile impuse vizau o rezolvare radicală și pe termen lung a tensiunilor româno-maghiare.  

Între timp, tot la presiunea lui Stalin, dar cu participarea entuziastă a liderilor PCR se mai desfășura un proces important; consolidarea conducerii comuniste prin românizare și concentare a deciziei politice în mâinile unui lider absolut. Pe fondul epurărilor antisemite din toate partidele comuniste, în februarie 1952, gruparea lui Gheorghe Ghorghiu-Dej a început atacul asupra triadei „moscovite”, Vasile Luca, liderul informal al maghiarilor din România și ministru de finanțe, Teohari Georgescu, ministrul de interne și Ana Pauker, ministru de externe și lider intelectual al partidului. Cei trei au fost acuzați, nu nefondat întodeauna, de toate păcatele infernului comunist. Lipsa de vigilență în acțiunea de creștere a numărului membrilor de partid, rezultatele dezastruoase ale reformei monetare și în fine un presupus „deviaționism de dreapta”, în mod evident „cosmopolit”, au dus la înlăturarea celor trei din conducerea, în mai 1952, Dej devenind lider necontestat al partidului și al țării.

Pregătirile de război ale țărilor socialiste, epurările din rândul tuturor conducerilor de partid și concentrarea puterii în mâinile celor aleși de Stalin a fost fondul pe care s-a petrecut înființarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM) în România.

La 18 iulie 1952, presa a publicat spre dezbatere proiectul Constituției, cuprinzând articolele referitoare la înființarea RAM. În aceeași zi, Biroul Politic al PMR din Regiunea Mureș a organizat o ședință, în care românii și-au dat demisia, pentru că partidul „plănuiește înființarea unei regiuni autonome maghiare”, câteva zile mai târziu, prim-secretar al Regiunii Mureșului fiind numit provizoriu Lajos Csupor, împreună cu o conducere formată în totalitate din maghiari.

Ca urmare a neclarităților legate de organizarea RAM, reacțiile populației la anunțarea deciziei au fost din cele mai diverse. Deși partidul, prin specialiștii lui în problema maghiară, Laszlo Banyai, Janos Vince și Alexandru Moghioroș, cel care luase locul lui Luca în calitatea de lider informal al maghiarilor, dar în raport de subordonare cu Dej, au căutat să acopere zgomotul de fond cu frazeologia stalinistă despre „justa rezolvare a problemei naționale”, vestea a fost întâmpinată cu entuziasm și uimire de maghiari și îngrijorare de români. Turiști români aflați în concediu în Secuime și-au făcut bagajele și au plecat în grabă la București, scrisori către partid în care se cerea ca unitățile militare din RAM să fie instruite în maghiară, abuzuri ale funcționarilor de partid și ale milițienilor maghiari împotriva unor români, mutarea intempestivă a unor maghiari din Cluj la Târgu-Mureș, cereri de folosire a însemnelor naționale ale Ungariei și propuneri „de jos” pentru efectuarea unui schimb de populație între RAM și România, au determina partidul să intervină. La sfârșitul lunii iulie, „Scînteia” a publicat un editorial pentru activiști în care atenționa împotriva pericolului naționalismului și al devierii de dreapta, reamintindu-le celor care vedeau în înființarea RAM o stare tranzitorie către cedarea de teritoriu și schimb de populație cu Ungaria, că deciziile și legile centrului vor fi obligatorii și în noua unitate administrativ-teritorială. 

În cele din urmă, prin prim-secretarul Alexandru Moghioroș și Janos Vince, adjunctul ministrului de interne, Centrul a preluat  controlul în RAM, discuțiile privind concentrarea tuturor instituțiilor maghiare în regiune, inclusiv mutarea Universității Bolyai, continuând până în toamna anului 1952. În paralel, în întreaga țară a continuat vânătoarea „deviaționiștilor” de dreapta. În vara anului 1952, la Cluj au fost arestați 41 de profesori și absolvenți, în majoritate de la Universitatea Bolyai, sub acuzația de „deviaționism” și „naționalism”. RAM nu a reușit să concentreze instituțiile culturale maghiare, discuțiile cu privire la mutarea la Tg Mureș a Universității Bolyai încetând atunci când a fost evident că orașul nu poate găzdui, din motive edilitare, o instituție de învățământ atât de mare, rămânând totuși gazdă a Institutului de Medicină și Farmacie. Nici periodicele de limbă maghiară care se tipăreau la București nu au fost mutate aici, autonomia reprezentând un debușeu destul de limitat al activiștilor de partid maghiari, ne reușind să atace eficient problema slabei dezvoltări economice a zonei.

În mod paradoxal, înființarea RAM a avut efecte negative asupra maghiarilor din România, ducând, potrivit lui Stefano Bottoni, la fracturarea comunității maghiare și dezinhibarea regimului în demersurile sale de consolidare a elementului etnic românesc din zonele mixte ale Transilvaniei.

După dispariția lui Stalin și intrarea regimului comunist românesc în faza de consolidare națională, la jumătatea anilor ’50, și mai ales după Revoluția ungară din 1956, regimul a căutat să limiteze marja de autonomie a maghiarilor. În 1959, Universitatea Bolyai a fost unită cu Universitatea Babeș, rezultând Universitatea Babeș-Bolyai, având o structură a studenților care arăta apetența maghiarilor pentru instruire superioară. În anul universitar 1959/1960, Universitatea avea 3159 de studenți români și 1285 de studenți maghiari și doar 36 de germani.

În 1960, Bucureștiul a decis alipirea raioanelor Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc la Brașov, decizie explicată prin rațiuni economice, dar care a dus la scăderea ponderii maghiarilor în RAM. În efortul său de distanțare de URSS, în vederea autonomizării României, Dej avea totuși nevoie nu doar de sprijinul românilor, ci și de cel al maghiarilor. De aceea, schimbările introduse de acestea în ultima parte a vieții sale nu au afectat fundamental drepturile și statutul minorității maghiare, perioada sa fiind evocată pozitiv de mulți maghiari, mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Cu toate acestea, procesul consolidării supremației naționale românești în Transilvania a continuat prin politica de industrializare și de românizare a zonelor mixte, aflate în afara RAM.

Primii ani ai lui Ceaușescu nu au adus schimbări semnificative în atitudinea față de maghiari. Continuând politica externă inaugurată de Dej și apelând la manevre tactice cu iz liberal, Ceaușescu a căutat să aducă întreaga societate pe platforma unei politici naționale, care făcea apel nu doar la sentimentele naționale ci mai ales la dorința de independență față de sovietici, egal împărtășită de români și maghiari.

Sedința BP din 16 iunie 1965, a aprobat proiectul noii constituții a țării, de natură să consființească intrarea României într-o nouă etapă de dezvoltare. Fostul lider socialist, Ștefan Voitec a propus revenirea la județe, dar Nicolae Ceaușescu a insistat asupra păstrării organizării administrative introduse de guvernul comunist, ca urmare a faptului că „lumea s-a obișnuit cu ele”. Atunci când Alexandru Drăghici, secretar al CC și fost concurent al lui Ceaușescu la postul de secretar-general, a propus includerea în proiect a unei fraze care să arate primatul limbii române și în zonele locuite de minorități, Paul Niculescu-Mizil, „creierul” propagandei, i-a răspuns că exista deja o înțelegere cu privire la menținerea vechilor articole referitoare la minorități. De altfel, nici una dintre propunerile formulate de Draghici, care vizau în general sublinierea „caracterului național” al RSR, nu a fost discutată de participanții la ședință, fostul ministru de interne fiind în general ignorat.

Schimbarea avea să vină în 1968, odată cu reforma administrativă, atunci când Nicolae Ceaușescu a decis să renunțe la sistemul sovietic al regiunilor și raioanelor, revenind la sistemul județelor. Decizia avea să ducă desființarea RAM, însă înființarea unui „mare județ” secuiesc, Harghita, dar și a Covasnei, pe lângă Mureș, toate cu preponderență maghiară, pe fondul optimismului general, a satisfăcut dorința maghiarilor pentru organizare autonomă. Înființarea a trei județe „maghiare”, chiar dacă însoțită de dispariția RAM, a generat mai multe oportunități de carieră pentru maghiarii din partid, sistemul cultural și intellighenția tehnică. Mai mult, programul de investiții anunțat de liderul PCR, cu această ocazie, promitea și într-o bună măsură a reușit, să scoată zonele locuite compact de maghiari de sub influența economică a Brașovului și Clujului, oprind temporar exodul secuilor către celelalte zone din țară, dar asigurând și premisele creșterii componentei românești în zonă.

În demersul său de captare a sprijinului național, în primul an de la venirea sa la putere, Ceaușescu a căutat să stabilească o legătură directă, prin intermediul întâlniri colective, cu toate categoriile relevante pentru scopurile sale. Pe lângă oamenii de știință, scriitori, funcționari de partid și istorici, Ceaușescu a ținut să se întâlnească și cu reprezentanții minorităților, în scopul unei cunoașteri directe a doleanțelor și insatisfacțiilor acestora. Întâlnirile cu reprezentanții maghiarilor și germanilor din România, din toamna anului 1968, cu un Ceaușescu aflat în culmea popularității sale, a dus la înființarea consiliilor minorităților, pe care liderul PCR le vedea nu atât ca pe niște organisme naționale ale minorităților, cât ca pe niște curele de transmisie între minorități și partid. Înființarea unor organisme care să pună în legătură societatea și partidul, mai exact pe Ceaușescu în fruntea unei mișcări naționale, controlate de partid, s-a răsfrânt nu doar asupra minorităților. Înființarea Frontului Democrației și Unității Socialiste, în același an, dar și a diverselor consilii cu profil economic, științific și cultural, reforma învățământului și a sistemului academic, pe lângă modificarea structurii conducerii partidului, arătau un Ceaușescu în plin demers de construcție a unui stat comunist având în centru ideea de lider național. Pe lângă obținerea puterii absolute, obiectivul lui Ceaușescu era și construcția unei civilizații socialiste autohtone, românești în conținut și socialiste în formă. Un astfel de efort, fără îndoială presupunea uniformizarea culturală și ideologică a întregii societăți, lăsând puțin sau deloc spațiu de manifestare diversității etnice. 

Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară (COMNM), pe lângă acelea al germanilor și ucrainenilor, înființat în noiembrie 1968, la București, condus de academicianul Istvan Peterfi. Consilii locale au fost înființate în toate județele cu prezență maghiară, 13 dintre cele 24 de consilii naționale fiind ale maghiarilor. Deși excentrică în raport cu structura reală de putere din țară, reprezentarea națională maghiară, nu doar în județele în care erau majoritari, a constituit un progres, în raport cu perioada precedentă.  Deschiderea PCR către minorități, tradusă prin apariția emisiunilor de televiziune în limba maghiară în 1968, pătrunderea maghiarilor în o serie de instituții centrale cu rol de coordonare, înființarea Editurii Kriterion pentru minoritățile naționale, condusă de Geza Domokos, înființare a unui săptămânal de cultură în limba maghiară, dar și a șase noi licee în limba maghiară, pe lângă multiplele oportunități de carieră pentru maghiari, apărute ca urmare a investițiilor în zonele locuite de aceștia, au dus la apariția unui echilibru fericit de scurtă durată între aspirațiile minoritare și oferta regimului comunist.

Turnura către național-stalinism a regimului, evoluție cuprinsă totuși în codul său genetic, pe fondul crizei economice, a făcut inevitabil apelul la sentimentele naționale ale românilor, văzute ca ultimă formă de satisfacție într-o situație care oferea foarte puține lucruri bune. Obsesia lui Ceaușescu pentru un program istoriografic național, axat pe ideea continuității românilor și pe obsesia discursivă a independenței naționale, impus nu doar istoricilor oficiali, dar tradus și în limbajul didactic și răspândit prin manuale și literatura de popularizare, au readus în uzul public formulele care susțineau ideea conflictul secular între români și maghiari.

Primul Congres al Culturii și Educației Socialiste din vara anului 1976 a oficializat turnura național-stalinistă a regimului românesc. Educația, cultura, învățământul de toate gradele, începând cu grădinița și sfârșind cu universitățile, au intrat în proces de ideologizare totală, vizând nu atât exacerbarea valorilor naționale, cât simplificarea până la extrem a universului intelectual românesc și centrarea sa pe ideea liderului suprem. Festivalul „Cântarea României” și concursul „Daciada”, alături de spectacolele tematice de pe stadioane, toate inspirate din practica regimului de la Phenian, susțineau ideea unei nivelări extreme a societății, care devenea astfel spațiu de manifestare a unei singure personalități obsedate de ideea „independenței depline”, de fapt a exercitării nestingherite a unei dictaturi absolute.

Oprimării generale a tuturor cetățenilor, în cazul maghiarilor, de la sfârșitul anilor ’70, se adaugă și dimensiunea națională, rezultând o dublă opresiune; politică și etnică. Un prim pas semnificativ a fost restrângerea uzului limbii maghiare în sistemul de învățământ și în viața publică, urmată de românizarea masivă a toponimiei transilvane, dar și o adevărată campanie de schimbare a obiectivelor edilitare și a străzilor cu rezonanță maghiară. Tot în această perioadă debutează demersurile de dez-intelectualizare a minorității maghiare prin sistemul repartiției controlate a absolvenților maghiari de învățământ superior, care cu puține excepții, erau trimiși să profeseze în regiuni cu majorități românești absolute. Plenara CNOMNM din aprilie 1978, dincolo de osanalele la adresa lui Ceaușescu, a acuzat practica, fapt care a determinat regimul să bată în retragere. Câțiva ani mai târziu, sistemul a fost reluat, într-o nouă formă, mult mai eficientă, prin împărțirea instituțiilor de învățământ superior pe zone de competență. Instituțiilor cu secții în limba maghiară, pe cale de consecință, le-au fost repartizate, abuzând de vecinătatea geografică, județe majoritar românești. 

Apariția, în 1982, a cărții lui Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, ce se dorea o replică la acțiunile propagandistice ale Budapestei de la începutul anilor ‘80, de fapt o reluare a mitologiei și a obsesiilor românești antimaghiare a generat un imens scandal public în Romania. De fapt, începând cu 1980, relațiile dintre București și Budapesta au intrat in faza unui autentic „război rece”, ale cărui faze erau punctate de diverse campanii de propagandă naționalistă în cele două țări. În România, spre deosebire de Ungaria, a cărei docilitate față de URSS era compensată de un regim relaxat în interior, atmosfera intelectuală devenise deja greu respirabilă ca urmare a încercării aparatului de partid de oficializare a protocronismului și a tracomaniei. O nouă rundă în războiul propagandistic româno-maghiar s-a desfășurat după apariția în 1986, la Budapesta, a lucrării în trei volume, Istoria Transilvaniei.  Prins între presiunile sovietice și campania maghiară de promovare a drepturilor sale istorice cu privire la Transilvania, Ceaușescu a interpretat apariția lucrării ca pe o contestare oficială a frontierelor din partea Ungariei. De această dată, reacția a fost mai amplă. Însuși Ceaușescu a criticat apariția lucrării, sub coordonarea ministrului culturii din Ungaria, istoricul Béla Köpeczi, în cadrul unei ședințe a COMNM, devenit în 1985 Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naționalitate Maghiară (sic!). Lucrarea Academiei Ungare, deși are părți valoroase legate de istoria maghiarilor, relua și ea o mare parte a obsesiilor anti-românești ale maghiarilor, într-un limbaj pe alocuri deplasat.

Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 a fost aşteptat de societatea românească în speranţa anunţării unui program de reforme. Spre stupefacţia şi indignarea generală, Ceauşescu nu a făcut decât să reia vechile teze privind politica de independenţă şi necesitatea continuării industrializării. Mai mult, pentru a nu lăsa celor ce mai sperau nici o şansă, secretarul general a anunţat începutul retehnologizării industriei, lucru ce presupunea noi eforturi investiţionale. Un moment important al Congresului a fost încercarea lui Ceauşescu de a mai face încă odată apel la sentimentele naţionale, cerând „anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov”. Declaraţia echivala cu o cerere adresată URSS de a restitui României Basarabia şi Bucovina de Nord. Apelul său nu a avut efectul scontat. Epuizată de lipsuri şi interesată mai mult de transformările din Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste, populaţia a ignorat apelul

Răbdarea proverbială a românilor depăşise limitele rezonabilului. Scânteia avea să vină din vestul ţării. La Timişoara, situaţia preotului reformat maghiar, Laszlo Tokeş, devenise motiv de îngrijorare pentru autorităţi. Cunoscut prin poziţiile critice la adresa politicii naţionale a regimului, în decursul anilor ’80, pastorul maghiar a fost supus persecuţiilor repetate atât din partea regimului cât şi din aceea a superiorului său ecleziastic, episopul reformat Papp. Cunoscut nu numai în România dar şi pe plan internaţional, datorită sprijinului acordat de guvernul de la Budapesta, în 1989, Tokes devenise deja periculos pentru regim. La jumătatea lui decembrie 1989, îngrijorat de posibilul efect al acţiunilor sale, episcopul Papp a decis să îl mute pe acesta din parohia timişoreană. După o serie de tergiversări, la 15 decembrie 1989, s-a încercat punerea ordinului de mutare în aplicare. Casa pastorului, acum deconectată de la reţeaua de electricitate şi fără posibilitatea de aprovizionare, a fost înconjurată de un cordon de credincioşi care s-a opus încercărilor Miliţiei de a-l evacua.

Ceea ce părea un caz izolat de nesupunere s-a transformat în intervalul 15-17 decembrie într-o demonstraţie anticomunistă de masă, la care au participat deopotrivă maghiari și români. Părea că strategia regimului de învrăjbire a celor două națiuni nu dăduse roade, ele unindu-se în fața opresiunii absurde a unui dictator obnubilat.

Bucureştiul a ordonat reprimarea demonstraţiilor cu ajutorul armatei. La 17 decembrie, în urma deschiderii focului împotriva demonstranţilor, rezultând 122 de victime.

foto: Wikipedia

Reportaje