În primăvara anului 1888, în viața politică a Austro-Ungariei avea loc un eveniment pe care mulți dintre contemporanii săi l-au numit „scandalos”, iar pe protagonistul său „trădător”. Mocsary Lajos a devenit deputatul Partidului Național Român în circumscripția electorală Caransebeș. Alegerea Partidului Național Român, după ce doi dintre potențialii săi deputați refuzaseră mandatul, în baza deciziei de a nu participa la viața politică a Ungariei, nu fusese întâmplătoare. Cu un an mai devreme, același Mocsary Lajos candidase în circumscripția electorală Bacica, din partea Partidului Național Sârb, urmare a unei strălucitoare pledoarii în apărarea unui fruntaș sârb, arestat și judecat pentru propagandă în favoarea efortului de război al Serbiei. În 1887, în baza Legii electorale cenzitare, cu electori delegați, guvernul Tisza reușise să împiedice, cu greutate, alegerea lui Mocsary. În 1888, însă, atunci când generalul Traian Doda i-a înmânat lui Mocsary Lajos mandatul, a fost încredințat că românii din Caransebeș au trimis în Parlament un om capabil să servească patria, luptând și pentru cele mai generoase idealuri.
La puțină vreme după alegerea sa, conducerea PNR i-a trimis politicianului maghiar o scrisoare, semnată de nu mai puțin de 200 de reprezentanți ai românilor (inclusiv de către loialistul mitropolit Miron Românul) în care se arăta:
„Ştim prea bine, că aveţi o convingere politică diferită, decât Partidul Naţional, şi cu toate acestea dăm în mâinile Dvs. mandatul de deputat, ştiind că cu aceasta, nu trebuie să renunţăm la propriile noastre convingeri, precum prea puţin presupunem, că Dvs. veţi renunţa la propriile convingeri. Să luaţi aceasta, ca o manifestare a încrederii noastre depline, şi ca o expresie de gratitudine a noastră, prin care dorim să vă mulţumim măcar parţial pentru activitatea Dvs. şi că avem încredere deplină în simţul de dreptate de care aţi dat dovadă. Lăsăm la latitudinea înţelepciunii şi patriotismului curat, ca în adunarea legislativă să nu reprezentaţi cauza noastră, ci cauza patriei.”
Și cum este lăsat de la Isus că „nimeni nu este profet în țara lui”, nici maghiarii nu puteau face excepție. Adept ferm al independenței Ungariei, fără aranjamente cu Austria habsburgică, Mocsary a crezut cu tărie în viziunea unei Ungarii multinaționale, garanție solidă a unei existențe suverane viabile a statului maghiar.
Prin lucrările sale, discursurile parlamentare și articolele publicate, Mocsary a reușit să lase contemporanilor un model de conviețuire multietnică, bazat pe multilingvism și viață administrativă autonomă.
Provenit dintr-o familie nobiliară, Mocsary și-a făcut studiile universitare la Pesta, la începutul deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea, arătându-se atras de literatură. O boală severă a picioarelor, care începând cu 1843, l-a țintuit la pat luni întregi, a făcut ca între 1846 și 1850 Mocsary să se afle la tratament într-o stațiune balneară în Cehia, astfel neluând parte la evenimentele revoluționare din Ungaria 1848-1849. Fragilitatea fizică nu l-a împiedicat însă se manifeste prin scris. Aflat, fără îndoială, sub impresia dramaticelor evenimente din Transilvania și Ungaria, a atrocităților comise de toate taberele împotriva oamenilor nevinovați, Mocsary a înțeles că Ungaria independentă nu poate exista, în frontierele pe care le dorea, decât într-o formă multinațională. Liberal convins, dar nu idealist, Mocsary nu împărtășea opinia comună majorității politicienilor maghiari ai vremii că acordarea de drepturi politice și economice individuale, așa cum făcuse Revoluția maghiară, avea să ducă la dispariția sentimentelor naționale și la transformarea acestora într-un patriotism civic de cultură și simțire maghiară.
În lucrarea care l-a transformat într-o figură politică proeminentă a vremii, Viața socială maghiară, Mocsary a dovedit o înțelegere aparte a sentimentelor naționale, care preceda vremurile de o manieră evidentă. „Identitatea națională este profundă, naturală și instinctivă, arăta el. Astfel trăiește o națiune. Atâta vreme cât o națiune există, sentimentele naționale sunt indisolubil legate de existența ei. Imediat cum existența unei națiuni este pătrunsă de vitalitate, iar dorința de progres se trezește, devotamentul pentru identitatea națională crește și el. Menținerea și dezvoltarea acestui devotament este cea mai importantă sarcină a națiunii. Acest devotament asigură forța și capacitatea de a progresa”. Mocsary nu doar că nu respingea rolul civilizației și progresului de tip liberal, însă, spre deosebire de confrații săi credea cu tărie în compatibilitatea progresului cu sentimentele naționale. Dacă pentru József Eötvös, cu a sa Chestiune de naționalitate (traducere Arad 1906), un alt spirit liberal al vremurilor, „credința în superioritate este baza oricărei ambiții naționale, iar dominația este scopul său”, pentru Mocsary, „instinctul natural” era „baza ambiției naționale, iar scopul este supraviețuirea”. „Libertatea, arăta el, poate fi atinsă, fără subjugarea sau limitarea altora. Mai mult, garanția libertății unei națiuni, este libertatea celorlalte națiuni, libertatea generală. Civilizația este opusul cuceririi și genocidului”.
Într-o altă lucrare, scrisă în vâltoarea evenimentelor politice din Ungaria, în 1860, Programul pentru națiune și naționalități, a abordat problema naționalităților în manieră programatică. Pornind de la premisa că proba naționalităților este inevitabilă în Ungaria, Mocsary propunea un program în câteva puncte. Printre acestea erau folosirea limbii maghiare ca limbă oficială la nivel central, folosirea limbii populației majoritare în cadrul adunărilor locale județene, în administrație și justiție, precum și formarea de școli separate pentru fiecare naționalitate. În strictă concordanță cu vederile sale publice, Mocsary s-a manifestat constant în Parlamentul de la Budapesta pentru aplicarea cu strictețe a Legii naționalităților din 1868, fiind convins că aplicarea scrupuloasă a acesteia poate constitui un punct de turnură în relația dintre maghiari și minorități. Legea în cauză a fost aplicată diferențiat în zonele minoritare, fiind astfel golită de conținut.
Partizan al Ungariei independente, în alianță cu țările dunărene vecine, în condițiile unei politici naționale luminate, Mocsary a înființat în 1874, împreună cu alți liberali de stânga, Partidul Independenței. Pozițiile sale în problema națională l-au adus în conflict nu doar cu susținătorii maghiarizării și ai dualismului austro-ungar, dar în cele din urmă și cu proprii parteneri politici. În urma unei serii de dispute legate de situația sârbilor, Mocsary a fost nevoit să-și dea demisia din fruntea partidului pe care l-a creat. Deși alegătorii săi și filiala partidului din circumscripția în care fusese votat au încercat să se opună demisei, susținându-l în cadrul unor adunări, Mocsary și-a depus mandatul, în maniera în care l-a exercitat. Demn și fără excese. „Totuși, nu sunt singur în opiniile mele...”, avea să spună Mocsary, mișcat de susținere alegătorilor săi maghiari.
Respins de politicienii maghiari, Mocsary a fost însă prețuit și susținut de minorități. Cu ocazia alegerilor din 1887, la Novy Sad (Ujvidek) i s-a făcut o primire triumfală pe străzile orașului. Declarațiile de prețuire ale politicienilor români și prezența constantă în presa românească, unde era numit „Corbul alb”, arătau că mesajele sale fuseseră auzite de toate minoritățile.
La sfârșitul mandatului său de deputat de Caransebeș spunea: „faptul că am reprezentat Caransebeș nu va dispărea fără urmă…Într-o perioadă de diferende serioase, Partidul Român și-a dat mandatul unui maghiar…Acolo unde partidele de opoziție sunt capabile să acționeze și să vorbească astfel, legăturile care pot asigura înțelegerea și reconcilierea nu sunt tăiate încă.”
Avea să fie ultimul act al lui Mocsary în calitatea sa de persoană publică. Deziluzionat de viața politică maghiară și slăbit de suferința sa recurentă, din 1892 până la moartea sa, Corbul alb s-a retras la moșia sa de Andornak, din nordul Ungariei. De aici avea să se manifeste doar prin articolele publicate în ziare. Într-unul dintre acestea, scris în 1902, ca răspuns al unui editorial șovin apărut într-un ziar budapestan cu ocazia morții fruntașului sârb Svetozar Miletic, Mocsary, se termina cu un apel către partidul fondat de el: „trebuie făcută o alegere între cele două politici. Maghiarizare sau independență. Ambele nu pot fi luate în considerare în mod serios.”. Un îndemn la fel de actual și astăzi pentru societatea din România.
Mocsary Layos a murit în ianuarie 1916, țintuit la pat și aproape uitat, ferit însă de durerea de a-și vedea cele mai sumbre viziuni îndeplinite.
Surse
Kemény Gábor, Mocsáry Lajos, Editura Politică, Bucureşti, 1972.Istvan Csucsuya, „Lajos Mocsarys Political Theory of National Minorities”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.
