Revoluția de la 1848 a însemnat doar șocul major al celor națiuni, dar și începutul încercărilor ambelor de a găsi soluții pentru o conviețuire pe termen lung. Înfrângerea revoluției maghiare a arătat majorității liderilor revoluționari că o Ungarie independentă nu se poate naște din războiul și oprimarea celor care în mod natural al fi trebuie să o susțină. Intervenția turco-rusă din Muntenia și cea austriaco-rusă în Transilvania a arătat că pentru a supraviețui între cele două imperii, ungurii și românii trebuie să facă pace. De altfel, nu doar Kossuth sau Teleki Laszlo, dar chiar și Avram Iancu, care a conștientizat deplin tragedia războiului, înțeleseseră că vrajba între cele două popoare nu face decât să ușureze sarcina imperiilor, mai ales a celui rus.

Formalul ordin al lui Kossuth de încetare a operațiunilor militare maghiare împotriva moților, din 8 august 1849, deși venea prea târziu arăta că schimbarea se petrecuse. Eliberat de presiunea nobililor maghiari din Transilvania, de a căror opinie cu privire la situația românilor a fost forțat mereu să țină seama în timpul revoluției, aflat în emigrație Kossuth s-a transformat, ca și Bălcescu eliberat și el de presiunile românilor transilvăneni, în partizanul fervent al reconcilierii celor două popoare prin federalizare. Ideea, in diverse configurații, a devenit recurentă, planurile de acest fel căpătând o largă circulație în momentele de criză, ceea ce arată, totuși, ca liderii celor două popoare s-au gândit foarte serios la reconcilierea finală doar când situația a devenit tragică pentru ambele. După înfrângerea revoluției din 1848-1849 sau după cele două războaie mondiale, proiectele de federalizare au cucerit mințile unora dintre liderii celor două națiuni, chiar dacă, atât unii cât și ceilalți, propunându-le au păstrat în subsidiar o agendă națională solidă. De fapt, lucrurile nu puteau sta altfel.

Încă din timpul revoluției, Kossuth și Bălcescu acceptaseră pe termen lung ideea unei confederații. Atunci când a semnat Proiectul de pacificare din vara lui ’49, atât Kossuth, cât și Kossuth conștientizaseră clar că cele două revoluții nu pot fi salvate fără încetarea ostilităților din Transilvania. Rezoluția naționalităților votată de Parlamentul de la Parlamentul maghiar, în iulie 1849, deși a acordat largi drepturi tuturor naționalităților, inclusiv românilor, a fost din păcate un cântec de lebădă al revoluției, dar și începutul unor căutări febrile ale emigrației revoluționare a celor două popoare.

La nici un an de la înfrângerea revoluției maghiare, Kossuth îi scria lui Teleki Laszlo din Turcia, acolo unde fusese exilat, că Europa are urgentă nevoie de o federație formată din toate popoarele Europei Centrale, care să împiedice dominația Rusiei în Europa, atât de evidentă pe fondul slăbiciunii Imperiului Habsburgic. Având în centrul său Ungaria, planificata federație ar fi urmat să echilibreze balanța de putere din Europa, interpunându-se între spațiul germanic și cel slav, fapt care ar fi protejat cele două rase „izolate”, maghiarii și valahii, atât de „expuse pericolului”. Kossuth respingea perspectiva unei federalizări interne a țărilor componente, dar prevedea ca acestea să se apere în comun de inamicii externi și să formeze o uniune vamala. Puterea legislativă urma să fie deținută de un consiliu federal, ales prin alegeri directe și prezidat printr-un sistem rotativ anual, cea executivă de un guvern federal, iar cate un membru din guvernele naționale ar fi urmat să țină în fața consiliului federal un raport anual, ocazie cu care s-ar fi stabilit cheltuielile și acțiunile comune. Durata tratatului de federalizare ar fi urmat să fie de 25 de ani, la sfarsitul acestei perioade fiecare tara având dreptul să se retragă sau să rămână în federație.

Chiar în primăvara lui 1850, în ultimele săptămâni de viață, Nicolae Bălcescu a lansat și el un proiect alternativ de federație, care pornea de la modelul Statelor Unite, în care propunea formarea Statelor Unite Dunărene, care ar fi urmat să reunească Ungaria, Transilvania, Moldova, Valahia, Bucovina și Serbia, dar care, spre deosebire de proiectul lui Kossuth, ar fi trebuit să se transforme într-o federație a maghiarilor, românilor și sârbilor, prin desființarea granițelor naționale.

Tot în vara anului 1850, la cererea lui Giuseppe Mazzini, care încerca formarea unui grup internațional care să lupte împotriva despotismului, Kossuth și-a expus într-o scrisoare către acesta vederile cu privire la organizarea internă și externă a popoarelor din Europa Centrală. Cu mici modificări, înregistrate cu ocazia publicărilor ulterioare, Propunerea pentru viitoarea organizare politică a Ungariei cu privire la rezolvarea chestiunii naționalităților sau Proiectul constituțional a rămas baza vederilor lui Kossuth în această problemă. 

Planul pornea de la necesitatea instaurării universale a drepturilor civile individuale, care nu ar fi putut fi condiționate de apartenența la o comunitate, religie, loc sau de către stat. Camera Deputaților, primul organ legislativ al viitorului stat, ar fi urmat să fie aleasă prin vot universal și direct, iar Senatul, prin vot indirect, prin intermediul parlamentelor locale, ales și ele prin vot direct și universal. Ca urmare a preponderenței minoritare din mai multe zone ale Ungariei, Kossuth admitea ideea că minoritățile s-ar fi bucurat de majorități atât în parlamentele locale, dar și în cele două camere legiuitoare centrale. Semn al schimbărilor petrecute după înfrângerea revoluției, Kossuth admitea perspectiva unei Croații independente de Ungaria, iar în privința Transilvaniei propunea organizarea unui plebiscit în care populația să voteze dacă dorește încorporarea în Ungaria sau o existență autonomă, cu propriul Legislativ și organizare administrativă distinctă. Doi ani mai târziu, Kossuth își completa planurile privitoare la Transilvania, afirmând că în cazul unei existențe autonomie, aceasta ar fi trebuie să aibă o politică de apărare comună cu Ungaria, o politică externă, o uniune vamală și un sistem financiar-economic. În privința drepturilor lingvistice și culturale, Kossuth a rămas până la sfârșitul vieții sale un adept al centralismului cultural maghiar, văzând în fragmentarea lingvistică a Ungariei premisa dispariției țării. Așa stând lucrurile, proiectul său constituțional a suferit o serie de modificări, în 1859 și 1861, prin care formarea unei federații cu popoarele ale căror minorități trăiau în Ungaria și Transilvania, era acceptată ca bază a concilierii.Un alt episod ilustrativ al potențialei colaborări între români și maghiari a fost acela ale acordurilor încheiate de generalul György Klapka și Prințul Cuza în 1959. La inițiativa lui Cavour și cu susținerea lui Napoleon al III-lea al Franței, care pregăteau ieșirea principatelor italiene de sub controlul Vienei, generalul Klapka i-a propus lui Cuza să folosească Principatele Unite ca bază de operațiuni pentru un eventual atac al armatei maghiare din est, propunându-și apoi serviciile pentru eliberarea Bucovinei de sub habsburgi. Un prim acord încheiat de cei doi în martie 1959, prevedea organizarea armatei maghiare revoluționare în Principatele Unite și furnizarea de bani și arme pentru revoluționari, urmând ca apoi cele două armate să elibereze Bucovina. Un al doilea acord, încheiat două luni mai târziu, când operațiunile militare în Italia erau în linie dreaptă, a fost considerat baza reconcilierii finale între maghiari, români și sârbi. Pornind de la dreptul fiecărui popor de a-și folosi limba în comunitățile sale, acordul relua principalele prevederi ale Proiectului constituțional al lui Kossuth, păstrând prevederile sale militare. Revoluționarul maghiar a salutat acordul, afirmând că după victoria revoluției în Ungaria, Transilvania va putea să decidă dacă va fi autonomă sau se va alipi Ungariei. „Doar aceste principii de frățietate, spunea el, trebuie să ne inspire pe toți și doar aceste principii trebuie să ne conducă la obiectivul nostru comun, confederația celor trei națiuni dunărene: Ungaria, Serbia și Moldo-Valahia.”

Surse:

Cornelia Bodea, 1848 la români, O istorie în date și mărturii, Vol I-II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Apostol Stan, Revoluția Română de la 1848, Editura Albatros, București, 1992

Gyorgy Szabad, „Lajos Kossuth’s Role in the Conceptualization of a Danubian Federation”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.

Ambrus Miscolczy, „The Dialogue Among Hungarian and Romanian Exiles in 1850-1851”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.

foto: Wikipedia

Pe stadioane se duc bătălii dintre cele mai înverșunate. În meciurile din România în care una dintre echipe are în componenţă etnici maghiari, lozincile veştejitoare fac parte din recuzita întâmplării

Despre perioada 1848-1849 mai toți suntem convinși de faptul că a fost momentul în care cele două națiuni au ales, istoricește vorbind, drumul confruntării. Dacă ne limităm la Transilvania, care este fără îndoială cea mai importantă parte a problemei, lucrurile chiar așa au stat, dar dacă ne lărgim orizontul vom vedea că anii revoluționari ne-au lăsat o moștenire mai bogată decât ne-a făcut să credem propaganda naționalistă.

Convingerea maghiarilor că prin desființarea iobăgiei și acordarea de drepturi civile, inclusiv populației românești, prin Legile din aprilie 1848, urmare a celor 12 puncte din 15 martie 1848, toate națiunile Ungariei vor susține revoluția politică și națională de la Budapesta, a fost lipsită de fundament. Animați de idealuri civile generoase, dar în egală măsură de un patriotism maghiar ardent, Lajos Kossuth, József Irinyi, Sándor Petőfi, Mór Jókai și alții nu au fost capabili să înțeleagă că sârbii și românii treceau și ei printr-o etapă de trezire nu doar civilă, dar și națională. Cererile minorităților i-au surpins pe politicienii maghiari, care, uimiți de nerecunoștința lor au căutat să le explice doar prin „agitația pan-slavă” și „intrigile Vienei”.

Nu-i cu nimic mai puțin adevărat că pentru maghiari, recâștigarea independenței față de Austria era indisolubil legată de unirea Transilvaniei cu Ungaria, care ar fi dat noului stat independent suprafața și resursele necesare pentru o politică pe măsură. La rândul lor, maghiarii se aflau ei înșiși în plină revoluție culturală, de unde și generalizarea convingerii că minoritățile trebuie și pot fi asimilate. În urmă cu doar 4 ani, adică în 1844, maghiara înlocuise latina ca limbă oficială a statului, iar schimbarea nu fusese făcută fără rezistență din partea Croației care insista ca latina să rămână limba oficială. Urmare a preponderenței politice a ungurilor, introducerea maghiarei ca limbă de stat, chiar dacă legea respectivă permitea folosirea limbilor naționalităților în comunitățile locale, nu putea decât să acutizeze tensiunile deja existente.

Unul dintre ofițerii ruși participanți la campania din Transilvania împotriva revoluției maghiare, uimit fiind de diversitatea etnică și lingvistică a unui teritoriu totuși modest, cel puțin raportat la proporțiile rusești, descria astfel situația: „cele patru rase mai sus descrise , atât de diferite, au trăit pe această bucată de pământ înstrăinându-se una de alta. Cele câteva sute de ani nu le-au putut apropia. Vecinii nu-și cunosc limba, nu se înrudesc, același oraș este denumit de fiecare în limba sa. În mod natural, astfel de relații nasc neîncredere, dușmănie, dispreț sau ura unui popor împotriva celuilalt”.

Pe un astfel de fond, complicat și mai mult de explozia generală a sentimentelor naționale nu doar în Transilvania și Ungaria, ci în toată Europa, era evident că marja de manevră pentru negocierile între diversele națiuni ale Transilvaniei și Ungariei era foarte mică. Pentru maghiari, unirea Transilvaniei cu Ungaria era vitală pentru supraviețuirea revoluției, iar pentru români, sârbi, croați și slovaci lucrurile nu mai puteau continua așa. Ciocnirile între croați, sârbi și maghiari din toamna anului 1848 arată că războiul civil din Ungaria începuse cu mult înainte de confruntările dintre maghiari și români. Atrocitățile comise de toate taberele, dar mai ales de maghiari împotriva românilor și de români împotriva maghiarilor, la umbra armatelor lui Jozef Bem sau Anton von Puchner sunt un fapt aflat dincolo de orice dubiu, iar atribuirea responsabilității uneia dintre părți este un demers lipsit de orice credibilitate. Soarta deputatului Ion Dragoș, însărcinat de Kossuth să negocieze cu românii răsculați este grăitoare pentru cei care au încercat să-și păstreze mintea trează în acele luni (Bănuit de trădare, pentru că i-a chemat pe moți în Abrud, când Hatvani a început atacul său, despre care nu este clar dacă știa sau nu, el a fost găsit de moți, atunci când au recucerit Abrudul și executat de o manieră sălbatică). Confruntările între detașamentele maiorului Hatvani și legiunile lui Iancu, din mai 1849, executarea prizonierilor, încălcarea armistițiilor, de către ambele tabere, și represiunile sălbatice asupra populației civile sunt dincolo de orice tăgadă. Să dăm cuvântul din nou colonelului rus Daraga, cel care ne-a lăsat o utilă și obiectivă descriere a campaniei din Transilvania: „Lupta a fost aproape egală, dar sate întregi, orașe întregi, regiuni întregi au fost trecute prin foc și sabie, arse până la pământ sau jefuite. Oamenii au pierit fără deosebire de sex și vârstă. Cine nu a putut să atace sau să se apere a fugit în munți, în păduri, și-a părăsit vatra. Românii s-au salvat în Valahia și Moldova, iar ungurii în Ungaria.”

Pătrunderea lui Bem în Transilvania, în fruntea armatei revoluționare maghiare, la sfârșitul anului 1848, a schimbat radical raportul de forțe. Comitetul revoluționar român din Sibiu s-a retras la București, iar comandantul trupelor austriece, susținute de legiunile românești și de grupări ale sașilor, a cerut intervenția trupelor rusești staționate în Muntenia. 

În primăvara anului 1849, revoluția maghiară părea că triumfă. La începutul lui martie, tânărul împărat Franz Iosef a dăruit imperiului o nouă Constituție, modernă, dar prin care Transilvania, Banat, Croația și Dalmația erau desprinse din Regatul Ungariei. Măsura a determina un nou val revoluționar printre maghiari, care a contribuit esențial la succesele militare ale generalului Bem. După ce trupele lui Puchner au fost învinse, Bem a ocupat Brașovul și Sibiul, în afara controlului guvernului revoluționar maghiar rămânând doar Țara Moților, acolo unde trupele maghiare nu au putut pătrunde date fiind terenului dificil și împotrivirea înverșunată a legiunilor lui Iancu. 

Pesta a fost eliberată, guvernul revoluționar s-a întors de la Szeged în Capitală, iar la 19 aprilie 1849, Kossuth a fost declarat de Parlament guvernator al Ungariei, iar împăratul depus de pe tronul Ungariei. Sub acest pretext, dar de fapt confruntat cu imposibilitatea de a înfrânge revoluția maghiară prin forțe proprii, împăratul a cerut și el intervenția trupelor rusești staționate în principatele române.

Pe un astfel de fond, românii au păstrat o percepție diferită a revoluției maghiare. Dacă pentru cei din Transilvania, revoluția nu era decât o nouă formă de reprimare, pentru cei din Muntenia, ideea unei alianțe a mișcării cu cele din Ungaria și teritoriile poloneze s-a păstrat multă vreme vie. De aici încercarea lui Nicolae Bălcescu și Kossuth de conciliere și planurile ulterioare de federalizare.

În mai 1849, Bălcescu a reușit să pătrundă în Ungaria, la Szeged, acolo încă unde se mai găsea guvernul revoluționar, care pe fondul iminentei intervenții rusești conștientizase deja necesitatea cel puțin a unui armistițiu cu românii. Proiectul de pacificare semnat la 2 iulie prevedea recunoașterea românilor ca națiune politică, dreptul de folosire a limbii în școală și administrația locală, anularea obligațiilor feudale, încă impuse populației românești, dar și refacerea satelor distruse de detașamentele secuiești și maghiare, în schimb, românii renunțau la cererea de autonomie administrativă și politică. Era hotărâtă și formarea unei legiuni românești, care să jure credință guvernului revoluționar, intrând apoi în luptă cu trupele rusești și austriece. Bălcescu știa că este nevoie de timp pentru a reconcilia aspirațiile maghiarilor cu cele ale românilor, sperând că o dată democrația fiind instaurată, viața îi va forța pe maghiari și pe români să trăiască în confederație, după cum el însuși scria mai târziu. Din Szeged, Bălcescu a plecat în munți către Iancu pentru a-l convinge să accepte proiectul. Deși l-a respins, spunându-i că vreme colaborării cu ungurii s-a dus, Iancu i-a promis revoluționarului muntean că nu va mai întreprinde atacuri asupra forțelor revoluționare maghiare. Întoarcerea lui Bălcescu din munți a fost o adevărată aventură. Deghizat în straie țărănești, de frică să nu fie luat drept ungur de moți, Bălcescu a călătorit noaptea, ascunzându-se ziua în târguri, atât de frica detașamentelor maghiare, dar și a cetelor de români. Cu o asemenea stare, nu e de mirare că pacificarea era o iluzie.

Chiar și așa, Bălcescu nu a renunțat la ideea unei alianțe revoluționare între români și maghiari. În iunie 1849, acesta îi scria generalului Bem să întreprindă o incursiune în Muntenia, pentru a ridica la luptă împotriva despotismului rusesc 8 milioane de români. Deși aflat într-o situație disperată, Bem chiar a întreprins o scurtă incursiune în Moldova, în iulie, trecând Oituzul cu 2500 de soldați și 12 tunuri, unde a lansat o proclamație de ridicare la luptă către români, semnată și de Cezar Boliac. Confruntat cu perspectiva unui puternic atac al trupelor ruse, aflate în Transilvania, Bem s-a retras rapid din Moldova.

Campania armatelor ruse și austriece în Transilvania, din vara anului 1849, a dus în cele din urmă la înfrângerea revoluției. După o înfrângere inițială la Sighișoara, unde Bem a fost rănit, iar aghiotantul său, poetul Petofi Sandor, a murit. Bătălia finală de la Șiria, din august 1849, a însemnat capitularea resturilor armatei revoluționare maghiare, dar planurile unei confederații dunărene revoluționare vor supraviețui revoluțiilor central-europene.

Surse:
• Cornelia Bodea, 1848 la români, O istorie în date și mărturii, Vol I-II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
• Daragan, Zapiski o voine v Transilvanii v 1849 godu, Izdanie Iakova Alekseevicha Isakova, Sankt Petersburg, 1856
• Artur Nepokocițki, Opisanie voinî v Transilvanii v 1849 g., Tipografia Glavnogo Ștaba Ego Imperatorskogo Velicestva, 1858
• Apostol Stan, Revoluția Română de la 1848, Editura Albatros, București, 1992

Când ungurii și românii își pun ouăle laolaltă, nici Războiul nu mai e ce-a fost. S-a dus în Paștele măsurilor de carantină, unde și la stropit se merge cu dezinfectant.

În primăvara anului 1888, în viața politică a Austro-Ungariei avea loc un eveniment pe care mulți dintre contemporanii săi l-au numit „scandalos”, iar pe protagonistul său „trădător”. Mocsary Lajos a devenit deputatul Partidului Național Român în circumscripția electorală Caransebeș. Alegerea Partidului Național Român, după ce doi dintre potențialii săi deputați refuzaseră mandatul, în baza deciziei de a nu participa la viața politică a Ungariei, nu fusese întâmplătoare. Cu un an mai devreme, același Mocsary Lajos candidase în circumscripția electorală Bacica, din partea Partidului Național Sârb, urmare a unei strălucitoare pledoarii în apărarea unui fruntaș sârb, arestat și judecat pentru propagandă în favoarea efortului de război al Serbiei. În 1887, în baza Legii electorale cenzitare, cu electori delegați, guvernul Tisza reușise să împiedice, cu greutate, alegerea lui Mocsary. În 1888, însă, atunci când generalul Traian Doda i-a înmânat lui Mocsary Lajos mandatul, a fost încredințat că românii din Caransebeș au trimis în Parlament un om capabil să servească patria, luptând și pentru cele mai generoase idealuri.

La puțină vreme după alegerea sa, conducerea PNR i-a trimis politicianului maghiar o scrisoare, semnată de nu mai puțin de 200 de reprezentanți ai românilor (inclusiv de către loialistul mitropolit Miron Românul) în care se arăta:

„Ştim prea bine, că aveţi o convingere politică diferită, decât Partidul Naţional, şi cu toate acestea dăm în mâinile Dvs. mandatul de deputat, ştiind că cu aceasta, nu trebuie să renunţăm la propriile noastre convingeri, precum prea puţin presupunem, că Dvs. veţi renunţa la propriile convingeri. Să luaţi aceasta, ca o manifestare a încrederii noastre depline, şi ca o expresie de gratitudine a noastră, prin care dorim să vă mulţumim măcar parţial pentru activitatea Dvs. şi că avem încredere deplină în simţul de dreptate de care aţi dat dovadă. Lăsăm la latitudinea înţelepciunii şi patriotismului curat, ca în adunarea legislativă să nu reprezentaţi cauza noastră, ci cauza patriei.”

Și cum este lăsat de la Isus că „nimeni nu este profet în țara lui”, nici maghiarii nu puteau face excepție. Adept ferm al independenței Ungariei, fără aranjamente cu Austria habsburgică, Mocsary a crezut cu tărie în viziunea unei Ungarii multinaționale, garanție solidă a unei existențe suverane viabile a statului maghiar.

Prin lucrările sale, discursurile parlamentare și articolele publicate, Mocsary a reușit să lase contemporanilor un model de conviețuire multietnică, bazat pe multilingvism și viață administrativă autonomă.

Provenit dintr-o familie nobiliară, Mocsary și-a făcut studiile universitare la Pesta, la începutul deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea, arătându-se atras de literatură. O boală severă a picioarelor, care începând cu 1843, l-a țintuit la pat luni întregi, a făcut ca între 1846 și 1850 Mocsary să se afle la tratament într-o stațiune balneară în Cehia, astfel neluând parte la evenimentele revoluționare din Ungaria 1848-1849. Fragilitatea fizică nu l-a împiedicat însă se manifeste prin scris. Aflat, fără îndoială, sub impresia dramaticelor evenimente din Transilvania și Ungaria, a atrocităților comise de toate taberele împotriva oamenilor nevinovați, Mocsary a înțeles că Ungaria independentă nu poate exista, în frontierele pe care le dorea, decât într-o formă multinațională. Liberal convins, dar nu idealist, Mocsary nu împărtășea opinia comună majorității politicienilor maghiari ai vremii că acordarea de drepturi politice și economice individuale, așa cum făcuse Revoluția maghiară, avea să ducă la dispariția sentimentelor naționale și la transformarea acestora într-un patriotism civic de cultură și simțire maghiară.

În lucrarea care l-a transformat într-o figură politică proeminentă a vremii, Viața socială maghiară, Mocsary a dovedit o înțelegere aparte a sentimentelor naționale, care preceda vremurile de o manieră evidentă. „Identitatea națională este profundă, naturală și instinctivă, arăta el. Astfel trăiește o națiune. Atâta vreme cât o națiune există, sentimentele naționale sunt indisolubil legate de existența ei. Imediat cum existența unei națiuni este pătrunsă de vitalitate, iar dorința de progres se trezește, devotamentul pentru identitatea națională crește și el. Menținerea și dezvoltarea acestui devotament este cea mai importantă sarcină a națiunii. Acest devotament asigură forța și capacitatea de a progresa”. Mocsary nu doar că nu respingea rolul civilizației și progresului de tip liberal, însă, spre deosebire de confrații săi credea cu tărie în compatibilitatea progresului cu sentimentele naționale. Dacă pentru  József Eötvös, cu a sa Chestiune de naționalitate (traducere Arad 1906), un alt spirit liberal al vremurilor, „credința în superioritate este baza oricărei ambiții naționale, iar dominația este scopul său”, pentru Mocsary, „instinctul natural” era „baza ambiției naționale, iar scopul este supraviețuirea”. „Libertatea, arăta el, poate fi atinsă, fără subjugarea sau limitarea altora. Mai mult, garanția libertății unei națiuni, este libertatea celorlalte națiuni, libertatea generală. Civilizația este opusul cuceririi și genocidului”.

Într-o altă lucrare, scrisă în vâltoarea evenimentelor politice din Ungaria, în 1860, Programul pentru națiune și naționalități, a abordat problema naționalităților în manieră programatică. Pornind de la premisa că proba naționalităților este inevitabilă în Ungaria, Mocsary propunea un program în câteva puncte. Printre acestea erau folosirea limbii maghiare ca limbă oficială la nivel central, folosirea limbii populației majoritare în cadrul adunărilor locale județene, în administrație și justiție, precum și formarea de școli separate pentru fiecare naționalitate. În strictă concordanță cu vederile sale publice, Mocsary s-a manifestat constant în Parlamentul de la Budapesta pentru aplicarea cu strictețe a Legii naționalităților din 1868, fiind convins că aplicarea scrupuloasă a acesteia poate constitui un punct de turnură în relația dintre maghiari și minorități. Legea în cauză a fost aplicată diferențiat în zonele minoritare, fiind astfel golită de conținut.

Partizan al Ungariei independente, în alianță cu țările dunărene vecine, în condițiile unei politici naționale luminate, Mocsary a înființat în 1874, împreună cu alți liberali de stânga, Partidul Independenței. Pozițiile sale în problema națională l-au adus în conflict nu doar cu susținătorii maghiarizării și ai dualismului austro-ungar, dar în cele din urmă și cu proprii parteneri politici. În urma unei serii de dispute legate de situația sârbilor, Mocsary a fost nevoit să-și dea demisia din fruntea partidului pe care l-a creat. Deși alegătorii săi și filiala partidului din circumscripția în care fusese votat au încercat să se opună demisei, susținându-l în cadrul unor adunări, Mocsary și-a depus mandatul, în maniera în care l-a exercitat. Demn și fără excese. „Totuși, nu sunt singur în opiniile mele...”, avea să spună Mocsary, mișcat de susținere alegătorilor săi maghiari. 

Respins de politicienii maghiari, Mocsary a fost însă prețuit și susținut de minorități. Cu ocazia alegerilor din 1887, la Novy Sad (Ujvidek) i s-a făcut o primire triumfală pe străzile orașului. Declarațiile de prețuire ale politicienilor români și prezența constantă în presa românească, unde era numit „Corbul alb”, arătau că mesajele sale fuseseră auzite de toate minoritățile.

La sfârșitul mandatului său de deputat de Caransebeș spunea: „faptul că am reprezentat Caransebeș nu va dispărea fără urmă…Într-o perioadă de diferende serioase, Partidul Român și-a dat mandatul unui maghiar…Acolo unde partidele de opoziție sunt capabile să acționeze și să vorbească astfel, legăturile care pot asigura înțelegerea și reconcilierea nu sunt tăiate încă.”

Avea să fie ultimul act al lui Mocsary în calitatea sa de persoană publică. Deziluzionat de viața politică maghiară și slăbit de suferința sa recurentă, din 1892 până la moartea sa, Corbul alb s-a retras la moșia sa de Andornak, din nordul Ungariei. De aici avea să se manifeste doar prin articolele publicate în ziare. Într-unul dintre acestea, scris în 1902, ca răspuns al unui editorial șovin apărut într-un ziar budapestan cu ocazia morții fruntașului sârb Svetozar Miletic, Mocsary, se termina cu un apel către partidul fondat de el: „trebuie făcută o alegere între cele două politici. Maghiarizare sau independență. Ambele nu pot fi luate în considerare în mod serios.”. Un îndemn la fel de actual și astăzi pentru societatea din România.

Mocsary Layos a murit în ianuarie 1916, țintuit la pat și aproape uitat, ferit însă de durerea de a-și vedea cele mai sumbre viziuni îndeplinite. 

Surse

Kemény Gábor, Mocsáry Lajos, Editura Politică, Bucureşti, 1972.Istvan Csucsuya, „Lajos Mocsarys Political Theory of National Minorities”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.

Gulașul e bun și numai dacă povestești despre el, fără să-l mai pui în farfurie. Iar daca povestea e spusă de Radu Paraschivescu, atunci chiar e cu sare și piper. Sau paprika.

În urmă cu 30 de ani, România a trăit un #martienegru din cauza fricii induse de necunoscut. Atunci, conflictul interetnic de la Târgu-Mureș a lăsat în urmă 278 de victime, dintre care 5 morți și 27 de persoane cu dosare penale. Cea mai sângeroasă confruntare dintre români și maghiari nu are, nici acum, vreo justificare cunoscută. Mai jos, o parte dintre mărturii.

Ne-am uitat în jur, dincolo de granițe. Ne-am uitat la unii, ne-am uitat la alții… De unii ne-a plăcut și le-am dat pace. Altora însă le-am găsit atât de multe defecte încât i-am băgat în niște expresii (doar ce credeați?!) de nu au mai iesit de acolo cu zecile de ani. Dovadă și subiectul noului episod cu Radu Paraschivescu din ”Războiul de o sută de ani”.

“Viața va obliga cele două popoare să traiască într-un soi de confederație.” Credem că vorbele lui Nicolae Bălcescu au depășit, vrând-nevrând, contextul proiectului de federalizare și au rămas, sub formă de metaforă, ca o profeție necesară.

de Cosmin Popa

Am promis că ne vom pune în pantofii istoriei maghiare, iar dacă aplicăm această metodă la Evul Mediu vom vedea că privite astfel lucrurile, sunt foarte departe de tabloul fixat în mintea majorității românilor. În prelungirea anacronică a percepțiilor reciproce formate în secolul al XIX-lea, intervenția maghiară medievală în Țările Române era menită să-i supună pe români Coroanei maghiare să stopeze marșul nostru istoric spre independență politică deplină. Evident, desele participări ale diverselor contingente de maghiari, secui, munteni și moldoveni la luptele comune, care nu se înscriau în tabloul propagandistic general erau trecute cu vederea sau amintite doar pentru a sublinia ideii conviețuirii pașnice. În realitate, deși punctate de confruntări, vom vedea că se poate vorbi despre o relație de alianță destul de îndelungată între munteni, moldoveni și maghiari.

Trebuie arătat faptul că tabloul schițat mai sus este unul propagandistic, intens uzitat în școli, dar istoriografia română a problemei a tratat problema cu mare seriozitate, începând cu Nicolae Iorga și sfârșind cu regretatul Șerban Papacostea, însă propaganda nu a reținut din lucrările lor decât cea ce părea că justifică discursul mai sus menționat.

Posada, 1330. În general, bătălia a fost prezentată ca un eveniment definitoriu pentru existența independentă a statului muntean. În realitate, emanciparea politică a românilor și cumanilor s-a făcut mai devreme, pe fondul dominației tătare din zonă, după Marea invazie tătară din 1241, care înlăturase puterea maghiară suzerană de la Gurile Dunării. Altfel spus, voievozii de aici și-au extins teritoriile, uzând nu doar de propria putere, dar beneficiind și de protecția tătară și de slăbiciunea internă a Ungariei, angajată într-un șir de conflicte dinastice (de ajuns să arătăm că francezul Carol-Robert a fost încoronat rege în 1308, însă fără coroana Sfântului Ștefan, străbunicul său pe linie maternă, care era în posesia puternicului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kan). Pe scurt, Basarab încheiase alianțe cu tătarii, sârbii și bulgarii, extinzându-și puterea asupra populațiilor cumane și române din afara Carpaților și spre Gurile Dunării, aflându-se în raporturi de vasalitate teoretică cu Regatul maghiar. Abia la 1324, probabil pe fondul conflictelor cu noii aliați și al instaurării controlului regal asupra marilor familii nobiliare maghiare, Basarab încheie o pace avantajoasă cu regele Ungariei, prin care i se recunoștea puterea și teritoriile. Pacea a însemnat un adevărat afront pentru nobilimea maghiară, mai ales pentru cea din Transilvania, de curând adusă sub stăpânirea regelui. Astfel, șase ani mai târziu, în timpul unei campanii îndreptate cu precădere împotriva tătarilor, pe drumul de întoarcere, Carol-Robert a fost convins de sfetnicii săi să-l aducă la ascultare e Basarab. Povestea, alcătuită pe baza Cronicii pictate de la Viena, dar confirmata și de un hrisov acordat de Carol-Robert unui dintre ostașii care s-a distins în apărarea sa în timpul luptei, Nicolae fiul lui Radoslav, este îndeajuns de cunoscută. Semn al unei politici de alianțe militare a lui Basarab, contrare relației de vasalitate, fie și nominală, avută cu regele maghiar, este că la Posada au luptat, alături de români și cumani și detașamente de tătari. Alexandru, fiul lui Basarab, se va reconcilia cu Regele maghiar în 1343/1344, participând cu detașamentele sale în campaniile acestuia împotriva tătarilor. Abia în timpul lui Ludovic de Anjou se va desfășura un nou episod conflictual, de această dată și cu substrat religios, care a dus la opțiunea tranșantă pentru Patriarhia de la Constantinopol a Munteniei în 1359.

Un alt episod, cu valoare simbolică, despre care merită să vorbim, este cel al relației dintre Matia Corvinul și Ștefan cel Mare. Înainte de a trece la subiect, merită menționat faptul că originea tatălui lui Matia, Janos Hunyadi (Iancu de Hunedoara), așa cum ne arată Melinda și Sorin Mitu, nu a devenit subiectul unor controverse aprige decât după Supplex Libellus Valachorum, în 1791, când ascendența romană a românilor și contribuția acestora la istoria maghiarilor, ilustrată prin Iancu de Hunedoara, au fost folosite pentru a susține ideea egalității în drepturi politice cu celelalte națiuni. Având în vedere integrarea deplină a familiei în cultura și civilizația maghiară, rolul lui în istoria ungurilor, controversele privitoare la originea sa sunt sterile. Campaniile militare, dar și politica externă a lui Janos Hunyadi, așa cum și-a spus, au redus semnificativ impactul negativ pe care cucerirea Constantinopolului l-a avut asupra Munteniei și Moldovei, Janos Hunyadi fiind ultimul comandant cruciat autentic din Europa. 

Revenind la Ștefan, de ajuns să spunem că după ce tatăl său, Bogdan al II a fost omorât de Petru al III-lea Aron la Reuseni, în 1451, Ștefan cel Mare a luat calea exilului în Transilvania, la curtea lui Iancu, iar mai târziu, în 1456 s-a apropiat de Moldova, venind la curtea lui Vlad Țepeș, de unde și-a cucerit tronul un an mai târziu, cu sprijin de la Vlad.

Revenind la relația între Ștefan cel Mare și Matia Corvinul, trebuie arătat că relația acestora s-a bazat în primul rând pe un program anti-otoman autentic al celor doi, cu accente diferite, însă, dictate de poziția celor două țări. Tendința maghiară din politica inițială a lui Ștefan era dictată și de faptul că Petru Aron, ucigașul tatălui său, se refugiase în Polonia după pierderea tronului, constituind o amenințare constantă pentru noul domn. Dificultățile încep însă în 1462, pe fondul campaniei lui Mehmed al II împotriva lui Vlad Țepeș, când Matia încheie un tratat cu turcii obligându-se să nu intervină în favoarea vasalului său. Pentru a securiza granița pontică, în același an, Ștefan atacă cetatea Chilia, păzită atunci de o garnizoană maghiară. Trei ani mai târziu, situația se schimbase radical. În 1465, atunci când Vlad Țepeș fusese deja înlăturat și întemnițat la Vișegrad, din ordinul lui Matia și cu susținerea lui Ștefan, iar cetatea fusese atribuită nominal lui Radu cel Frumos, dar păstra încă garnizoana maghiară, domnul Moldovei întreprinde un nou asediu, de această dată reușit. 

Matia nu a reacționat la cucerirea cetății de către Ștefan, semn al faptului că nu acorda o mare importanță acesteia, ea fiind vitală doar pentru otomani. Însă Matia va reacționa la un amestec brutal al lui Ștefan în Transilvania, în 1467, atunci când avea să susțină cu bani și soldați pe nobili maghiari revoltați, care au declarat nu doar independența Transilvaniei, dar au reușit chiar să-și aleagă un rege provizoriu, în persoana lui Ioan de Szentgyörgy. Revolta nobililor a fost înfrântă de armatele lui Matia, care sosit în Transilvania a luat hotărârea să întreprindă o campanie de pedepsire a lui Ștefan. Lupta de la Baia Moldovei, locuit atunci de maghiari și sași, din decembrie 1467 avea să fie un episod din această confruntare medievală tipică și nu unicul. În 1468, imediat după Baia, Ștefan avea să organizeze două expediții de pedepsire, prima în secuime, iar a doua în Maramureș. De ce în Maramureș? Cel mai probabil pentru rolul jucat de nobilii români maramureșeni în apărarea lui Matia în timpul campaniei din Moldova. Doi ani după bătălia de la Baia, Matia avea să-i recompenseze pe maramureșenii din garda sa, cu privilegii și proprietăți, pentru meritele militare din campania moldavă. În același an, 1469, Ștefan îi atacă din nou pe secuii de la granița dintre Moldova și Transilvania, care-l adăposteau pe Petru Aron. Un an mai târziu, în 1470, cu o oaste formată în principal din secui, Petru Aron pătrunde în Moldova, dar Ștefan îl învinge la Orbic, în decembrie, iar pretendentul la tron este decapitat. 

După dispariția lui Petru Aron, relațiile dintre Ștefan și Matia încep să se detensioneze sub presiunea otomanilor. Matia îi trimite lui Ștefan 5000 de secui și 1800 de soldați regali, care luptă împreună cu moldovenii împotriva turcilor la Vaslui, în ianuarie 1475, iar în vara aceluiași an încheie un tratat de alianță antiotomană, rămas valabil, în spiritul său, până la Mohacs. Ștefan acordă privilegii brașovenilor și negustorilor unguri în același an, iar Matia îl eliberează pe Vlad Țepeș din domiciliul său obligatoriul, relansând lupta antiotomană a Țării Românești. În timpul campaniei otomano-tătare sultanale împotriva lui Ștefan din 1476, pe care Moldova reușește să o respingă, relațiile dintre cei doi se răcesc din nou. Implicat în conflictul cu Polonia pentru coroana Boemiei, Matia nu doar că nu intervine militar, dar oprește pentru nevoile sale și ajutorul bănesc trimis de Papa pentru Ștefan, în calitatea sa de suveran catolic al lui Ștefan. După ce Ștefan a fost forțat să încheie pace cu turcii, de abia în 1488 relațiile dintre Moldova și Ungaria aveau să se îmbunătățească. Matia acorda negustorilor brașoveni privilegiul de a nu presta serviciul militar, cu excepția Munteniei și Moldovei, precum și permisiunea de a vinde arme și fier Moldovei. Pe baza tratatului din 1475 sau a altuia, care nu s-a păstrat, cele două țări revin la politica de alianță în această perioadă, Ștefan primind în stăpânire de la Regele Ungariei Ciceul și Cetatea de Baltă. Semn al bunelor relații este faptul că în 1489, cu ocazia nunții unuia dintre fiii lui Ștefan, Matia a trimis 500 de ducați ca dar de nuntă.  Moartea subită a lui Matia, în aprilie 1490 la Viena, avea să redeschidă disputa pentru Coroana maghiară, lipsindu-l pe Ștefan de un aliat prețios în luptele cu polonii și otomanii ce aveau să vină din nou. Alianța antiotomană va continua încă multă vreme. În 1493 și 1494, Ștefan cel Mare și Vlad Călugărul al Munteniei aveau să participe cu trupe la campania lui Ladislau al II-lea al Ungariei împotriva turcilor la Belgrad. 

Trebuie spuse și câteva lucruri despre originea medievală a discriminării românilor în Transilvania. Mecanismul istoric, complex și punctat de o serie de paradoxuri, întins pe câteva sute de ani a avut la bază considerente de ordin religios. Documentele medievale maghiare de sec. XIV, inclusiv cele regale, fac multe trimiteri la privilegiile și drepturile de proprietate acordate românilor de Sfinții Regi ai Ungariei, Ștefan cel Sfânt (997-1038), Emeric (1031) și Ladislau I (1077-1095). La judecățile patrimoniale legate de stăpânirea unor suprafețe de pădure sau pășuni, mai ales la ieșirea lor din devălmășie, comunitățile de români invocă și arată o serie de acte regale maghiare de natură să confirme stăpânirea suprafețelor în litigiu, fapt acceptat de tribunalele vremii. Iată ce-i scrie Sigismund de Luxemburg, în 1412, Papei Ioan al XXIII-lea, invocând și el libertățile acordate românilor de Sfinții Regi ai Ungariei:

[…] vechimea timpului scurs ne învață și ne arată că sfinții și catolicii regi ai Ungariei, înaintașii noștri, au ocrotit cu scutul puterii lor părțile transilvane care se disting prin amestecul neamurilor și limbilor, adică al nobililor unguri, al sașilor și chiar al conlocuitorilor români și altor schismatici, [pe care] măcar pentru că-și aruncau privirea să caute la vecinii lor necredincioși, [i-au dăruit] cu multe și neîngrădite libertăți de diferite feluri, întru cele lumești și bisericești și nu mai puțin, în dărnicia lor față de ei, au pus ca măsură <a acesteia> singură nemărginirea. 

De aici se desprinde nu doar ideea libertăților și privilegiilor, dar și realitatea existenței unei singure clase nobiliare în transilvania, anume cea a ungurilor, în care este evident că a fost integrată cu timpul, prin catolicizare și maghiarizare și cea mai mare parte a nobilimii românești în Transilvania. Răscoala lui Bogdan din marca Moldovei, nobil maramureșan ortodox și român, împotriva lui Dragoș, nobil maramureșan român și catolic, credincios Regelui Ungariei, ne arată că focare de rezistență au fost, dar și că cea mai mare parte a nobilimii românești a fost integrată în sistemul maghiar.

Odată cu uniformizarea catolică, cerută insistent începând cu Papa Ioan al XXIII-lea pe fondul revoltei lui Jan Hus (Sigismund de Luxemburg, în calitatea sa de împărat a Imperiului Romano-German este cel care a hotărât arestarea și închiderea lui Hus, care a fost executat în 1415), discriminarea religioasă și economică a românilor a luat forme organizate. Până la jumătatea secolului al XIV-lea, românii participau la congregațiile transilvaniei, alături de nobilii maghiari, comandanții secuilor și fruntașii sașilor, semn că erau considerați națiune constituentă cu drepturi deplină a Transilvaniei. Ultima participare la congregația generală a Transilvaniei datează de la 1355. După formarea deplină a statelor românești și debutul conflictelor despre care am vorbit mai sus, regalitatea maghiară a împiedicat formarea unei nobilimi ortodoxe românești, condiționând acordarea statutului de convertire la catolicism și integrarea în eterogena nobilime maghiară.

Cert este că după victoria de sub Dealul Bobâlnei a armatei țărănești maghiaro-române, din 1437, în înțelegerea semnată de reprezentanții nobilimii cu liderii răsculaților, în fața Conventului de la Cluj-Mănăștur, se folosește formula „universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transsylvaniae” [comunitatea locuitorilor (cetățenilor, cu sensul de supus) unguri și români ale acestor părți ale Transilvaniei]. Formula, acceptată de nobilime chiar dacă sub presiunea armelor, denotă tradiția clară a unei egalități în drepturi a celor două comunități, fapt susținut și de țăranii maghiari participanți la răscoală. În text se mai arată că, până ce solii nobilimii și ai răsculaților vor obține de la suveranii Ungariei înscrisurile de la Sfinții Regi, care să arate că țăranii se bucuraseră de drepturi în trecut, aceștia vor plăti dijma și vor presta muncile cerute de seniori. Înăbușirea sângeroasă a răscoalei, în același an, a prilejuit încheierea unei înțelegeri a nobilimii maghiare cu fruntașii secuilor și a sașilor, fraterna unio (înțelegerea frătească), înțelegere transformată spre 1500 în tratat (unio trum nationum) și care consființea privilegierea celor trei categorii și legarea de glie a țăranilor români și unguri. Răscoala maghiaro-română a micului nobil, Georghe Doja, la 1514, pornită odată cu chemarea țăranilor la cruciadă, arată că asuprirea era primordial economică și apoi confesională. Treptat, discriminarea economică și confesională, în absența unei pături nobiliare romînești, a luat și forme naționale, mai ales după debutul răscoalelor confesionale românești la mijlocul secolului al XVIII-ea. Abia răscoala lui Horea, la 1784, alimentată de mitul împăratului demofil, va pune problema nu doar în termeni confesionali, dar și naționali, fără a avea o direcție antimaghiară, ci doar antinobiliară. Aplicarea în Transilvania a Patentei imperiale din 1785, care desființa iobăgia în imperiu, a fost amînată ca urmare a opoziției nobilimii, însă pentru relațiile dintre români și maghiari începea o nouă etapă. 

Surse:

Viorel Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni, Editura Enciclopedică, București, 2008.

Eugen Denize, Ștefan cel Mare, Dimensiunea internațională a domniei, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012

Șerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Corint, București, 1999.

———-‘’————-, Between the Crusade and the Mongol Empire, The Romanians in the 13’th Century, Romanian Cultural Fundation, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 1998.

Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii desre români, Nașterea unei imagini etnice, Editura Polirom, Iași, 2014

Ioan-Aurel Pop, „Conștiinta publică oficială despre statutul românilor din Transilvania și Ungaria în Evul Mediu”, (http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48130/1/Pop%2BIoan%2BAurel-Constiinta%2Bpublica%2Boficiala-2009.pdf, accesat la 10 martie 2019).

De Nicolle Birta

Despre puterea dragostei s-au spus multe de-a lungul timpului: că poate să miște sori și stele sau că poate să mute și munții din loc — dar atunci când munții rămân la locul lor, tot dragostea e cea care are forța să topească granițe și să unească inimi. 

Iar dacă unele povești de iubire au rămas celebre în istorie pentru că prin pasiunea lor au reușit să stârnească adevărate războaie (vezi Elena, Paris și războiul troian), există și cazuri în care tocmai iubirea a fost cea care a mers dincolo de ele, depășind orice obstacol. Căci atunci când e exersată între doi artiști, dincolo de limite și de prejudecăți, doar cu sinceritate și dedicare, dragostea devine ea însăși o artă și naște, la rândul ei, artă. 

La începutul secolului trecut, doi protagoniști veniți de departe — dar din spații totuși vecine — un român și o unguroică, se întâlneau întâmplător chiar în ceea ce a fost mereu supranumit Orașul Iubirii, la Paris, fără să aibă pe atunci idee că și iubirea lor avea să rămână gravată în istorie pentru totdeauna. Aceștia erau Constantin Brâncuși, sculptorul care avea să marcheze arta modernă, și Pogány Margit, pe atunci o tânără studentă la Arte, ea însăși o viitoare artistă. Însă, după cum se spune, nimic nu e întâmplător, pentru că întâlnirea dintre ei avea să dea naștere unor opere care au marcat lumea artei.

Cei doi s-au cunoscut în 1909; scenariul, deloc surprinzător: fermecată de personalitatea artistică a sculptorului, tânăra unguroaică venită în capitala Franței pentru a studia pictura, s-a oferit să-i pozeze. Brâncuși, fermecat la rândul său de șarmul ei, a acceptat bucuros și astfel Margit i-a devenit model și muză în ultimele ei luni de ședere la Paris. Au urmat multe sesiuni de lucru împreună și multe încercări de imortalizare a frumuseții  ei; artistul român însă, obsedat de esențializarea formei, nu era niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce obținea.

“Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire”

își amintea Margit despre experiența ei cu Brâncuși.

Deși scurtă, relația de iubire dintre Brâncuși și Margit Pogány a fost marcată de o intensitate fulminantă, trăirea ei fiind sintetizată de sculptor în seria de lucrări care poartă numele tinerei unguroaice: “Mademoiselle Pogány”: “Am înțeles că eram chiar eu, deși capul nu avea niciuna dintre trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Privind spre Brâncuși, am observat că mă urmărea pe furiș, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reușit să mă recunosc”, consemna Pogány Margit despre emoția pe care a experimentat-o în momentul în care sculptorul a ajuns în sfârșit la o versiune finală a lucrării. O declarație de dragoste sublimată în cea mai frumoasă expresie artistică.

Aceasta era însă doar prima dintre ele, pentru că de-a lungul următoarelor două decenii, Brâncuși avea să mai elaboreze multe alte versiuni pentru “Mademoiselle Pogány” — în total, 19 astfel de variante, în diferite materiale, marmură și bronz, adăpostite astăzi de cele mai importante muzee ale lumii, precum Museum of Modern Art (MoMa) din New York sau Muzeul de Artă Modernă din Paris. 

Astăzi, “Mademoiselle Pogány” face parte din Patrimoniul Cultural Național, categoria “Tezaur” și este una dintre cele mai valoroase lucrări artistice pe plan mondial, însă nu a fost așa dintotdeauna: la prima ei expunere, în 1913 în Statele Unite, Mademoiselle Pogány a stârnit controverse în rândul criticilor, care nu i-au perceput de îndată frumusețea, ci au întâmpinat-o mai degrabă cu ironie. Capul oval, formele alungite, ochii imenși, finețea liniilor și simplitatea formei – toate reprezentau o abordare inedită, o viziune artistică insolită, în fața căreia publicul nu știa cum să reacționeze. Mai apoi însă, sensibilitatea fascinantă a lucrării a început să fie remarcată și apreciată, seria Madame Pogány fiind astăzi una dintre lucrările de referință din lumea artei.

După iubirea fulminantă cu sculptorul român, războiul a prins-o pe tânăra Margit în Ungaria, la Budapesta, unde s-a reîntors după finalizarea studiilor de la Paris, alegând să se dedice picturii și devenind ea însăși o artistă valoroasă. După terminarea războiului decide să emigreze în Australia, unde rămâne definitiv, până la finalul vieții sale, în 1964. Relația dintre ea și Brâncuși nu se sfârșește însă odată cu despărțirea lor fizică, cei doi continuând să comunice prin scrisori timp de 20 de ani după întâlnirea de la Paris și continuând să-și poarte reciproc o afecțiune caldă și sinceră.

Fascinația unuia față de celălalt nu s-a pierdut, la fel și iubirea pe care au continuat să o simtă și care, la fel ca în arta lui Brâncuși, a prins o nouă formă, esențializată.

“Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie pe cât mi-ai dăruit tu mie”

îi mărturisea sculptorului, într-una dintre scrisorile trimise în lunga corespondență pe care au purtat-o, Pogány Margit

“Cine poate spune că o operă de artă e încheiată?”

se întreba, la rândul său Brâncuși, reflectând asupra formei finale a uneia dintre versiunile lucrării Mademoiselle Pogány

Preluând cuvintele maestrului, într-un final, ne putem întreba și noi retoric: ce mai contează dacă-i cu “te iubesc” sau “szeretlek”? — atunci când dragostea e transferată în artă, poate că nu se încheie niciodată cu adevărat.

Ne dăm cu cărăminda-n piept că noi suntem români, noi suntem români și p-aici pe veci stăpâni, dar juma’ dintre noi poartă nume de UNGUR, UNGUREAN, UNGUREANU… Bine, nu chiar juma’, dar e clară treabă. Și dacă nu e, vedeți ce spune și Radu Parachivescu în episodul dedicat acestui subiect.

Pentru maghiari, e actul de naștere a națiunii moderne. Românii știu mai puține despre ce s-a întâmplat de cealaltă parte a baricadei. Adică, în Transilvania, unde revoluția din ’48 a fost deopotrivă politică și națională.

Continuăm războiul nostru cel de toate zilele pe un nou front: cel al cuvintelor. I-am zis ”din Lexicologie” ca să rimeze cu ”războiul din Bucătărie”. Ca să fim convingători și ca să vedem care pe care ne-am influențat în szuta asta de ani și mai bine, l-am luat de partea noastră pe Radu Paraschivescu să judece el situația cum știe el mai bine. Dacă nu pe el, atunci pe cine?!

„Dumnezeu ne-a dat cuvintele ca să ne ascundem gândurile”. De aici până la război e cale lungă, dar declaraţiile de război tot din cuvinte sunt compuse. Nu din ingrediente pentru „hortobágyi palacsinta” sau pentru poale-n brâu. Cuvintele pot fi ingrediente ale frumuseţii, dar şi ale derutei. Asta mai cu seamă dacă nu ştii să le accentuezi cum se cuvine. Despre ACCENTE de-o parte și de alta a baricadei, în RĂZBOIUL DE O SUTĂ DE ANI, cu Radu Paraschivescu.

de: Cosmin Popa

Atunci când Guvernul a anunțat că are de gând să prelungească Centenarul până în 2020, multă lume s-a gândit la – iar unii au și vorbit despre – ocupația românească a Budapestei din vara anului 1919. De parcă ocupația unei țări vecine ar fi un moment care trebuie sărbătorit cu surle, trâmbițe și discursuri!

O astfel de prelungire ar avea rostul doar dacă anul 2019, când se împlinesc 100 de ani de la declanșarea scurtului război româno-maghiar, ar fi declarat anul reconcilieri între cele două popoare. Alături de mulți alții, cred cu tărie că a venit vremea adevăratei concilieri și a unei autentice înțelegeri, în primul rând, a maghiarilor de către români. A venit vremea ca artificiala anamneză a urii să înceteze, înțelegând astfel istoria mai bine.   

Dacă pentru națiunea maghiară din Ungaria, importanța unui astfel de gest ar fi una moderată, pentru românii și maghiarii din România, miza este esențială. 

Așa-numita „problemă maghiară” a României poate fi transformată în „avantajul maghiar” printr-o cunoaștere temeinică și o înțelegere autentică, în primul rând de către români a maghiarilor. Suta de ani scursă de la sfârșitul Primului Război Mondial, dar mai ales amara experiență a comunismului, în mod egal traversată de ambele popoare, impun românilor o detașare emoțională de traumele trecutului lor și înțelegerea deplină a faptului că maghiarii au fost, sunt și trebuie să rămână aici, unde sunt îndreptățiți să aspire la tot ceea ce îi poate face fericiți.

De prea multe ori, istoria comună a fost folosită spre instigarea celor două popoare, însă la o privire mai atentă, istoria noastră este la fel de plină de exemple luminoase, așa cum are și întuneric. Ceea ce propunem este o simplă și sănătoasă punere în pantofii maghiarilor, care cu siguranță ne poate ajuta să înțelegem victoriile, dramele și reacțiile lor. 

Secretul succesului mișcării naționale românești în Transilvania nu s-a bazat doar pe numărul mare al românilor și pe coasă. El s-a bazat pe o intimă cunoaștere a culturii și civilizației maghiare, pe o proprietate desăvârșită a forței și slăbiciunilor maghiare și mai ales pe constanță. Samuel Micu-Klein a fost un greco-catolic format la Viena, iar spre sfârșitul vieții a îndeplinit funcția de cenzor al cărților românești care apăreau la Universitatea din Buda, unde a și murit, în 1806. Petru Maior, din 1809, s-a stabilit la Buda, unde a și publicat Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, iar Eftimie Murgu a absolvit filosofia la Szeged, iar studiile juridice și le-a făcut la Pesta. Chiar Avram Iancu, om al sabiei, și-a făcut studiile la Cluj, iar practicant a fost la Tabla regească din Marosvásárhely (Tg. Mureș). Astfel, maghiarii, care până atunci fuseseră mai degrabă preocupați de sași, croați și de austrieci, s-au trezit în fața unei elite intelectuale românești, nu doar școlită ci mai ales riguros organizată, capabilă să polemizeze de la egal sau să colaboreze cu cea a națiunilor dominante. 

Relațiile dintre cele două popoare, împărțite de-a lungul istoriei în mai multe state, au fost mult mai nuanțate decât ne lasă să credem percepția reciprocă formată în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Politica balcanică și central-europeană a Regatului Maghiar, mai ales începând cu instaurarea dinastiei Angevine, prin Carol-Robert de Anjou, dar mai ales în timpul urmașului său, Ludovic cel Mare, a fost determinantă pentru consolidarea statelor medievale românești, la a căror origine stau atât micile formațiuni statale mai vechi, cât și structurile militare dependente de Regatul Maghiar, cu a sa politică de înlăturare  a tătarilor din Bazinul Dunărean. Episodul Posadei din 1330, deși important, este doar un reper dintr-o evoluție mai lungă. De ajuns să arătăm că la 1324, Carol-Robert făcuse pace cu Basarab, recunoscându-l în schimbul vasalității drept „mare voievod”, pentru a-și ușura reinstaurarea controlului Regatului asupra Transilvanei. Campania desfășurată șase ani mai târziu a fost, în mare măsură, o concesie făcută marilor nobili maghiari, care acceptau cu greu măsurile sale de centralizare, iar în 1343/1344, Alexandru, fiul lui Basarab, face din nou pace cu regele Ungariei, devenind vasal și aliat împotriva tătarilor al acestuia. De abia în timpul lui Ludovic cel Mare și sub presiunea confesională și militară a acestuia, la 1359, Alexandru rupe legătura de vasalitate cu Ungaria și se intitulează, după înființarea Mitropoliei ortodoxe, „singur stăpânitor”. Era însă începutul unei relații istorice a Țării Românești cu Regatul Ungariei, în care vasalitatea față de aceasta s-a împletit cu alianța militară și colaborarea antiotomană constantă, dovadă stăpânirea constantă a domnilor munteni asupra domeniilor transilvane de Amlaș și Făgăraș, acordată de regii Ungariei. Tumultoasa relație între Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân, eroica, dar nu mai puțin complicata triadă Matia Rex, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, participarea constantă a detașamentelor secuiești la luptele antiotomane ale domnilor munteni și a celor muntene și moldovene la luptele maghiarilor împotriva turcilor, așa cum au fost cea de la Câmpia Pâinii (unde muntenii au luptat de ambele părți) în 1479, sau cele de la Călugăreni și Giurgiu din 1595, arată o relație medievală tipică, punctată de alianțe, intrigi și răsturnări spectaculoase.  

Pentru apariția Moldovei, politica lui Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382), a fost nu mai puțin determinantă. Înființarea de către acesta a mărcii moldovene, și cu ajutorul nobilimii românești de strictă obediență maghiară, reprimarea răscoalei localnicilor din „terra nostra moldovana”, prin intermediul grupării nobiliare românești fidelă, condusă de Dragoș din Giulești, în 1358-1359, și el răsturnat de o revoltă a unei grupări anti-regale a nobilimii maramureșene, condusă de Bogdan, sunt etape esențiale în formarea statului moldav. Revenirea Moldovei lui Lațcu, convertit la catolicism, în 1377-1378, sub suzeranitate maghiară și transformarea deplină a Moldovei în stat independent, prin înființarea Mitropoliei și preluarea titlului de „mare singur stăpânitor” de către Roman, de abia la 1392, arată și în acest ca o relație medievală tipică, similară cu cea pe care domnii moldoveni au avut-o cu Regatul Poloniei.  În episodul dedicat interacțiunii medievale dintre cele două popoare, vom vedea că, privită mai îndeaproape, istoria nu mai este atât de liniară cum ne apare din avionul propagandei istoriografice.

Trăsătura dominantă este însă suzerantitatea, chiar dacă uneori nominală, exercitată de Regatul Ungariei asupra Munteniei și Moldovei.

Trezirea la viață a celor două națiuni, deși fiecare cu specificul său, s-a făcut simultan și a culminat cu sângerosul conflict civil din Transilvania, desfășurat în perioada 1848-1849. Deși, după cum se va vedea, vocile și inițiativele moderate și generoase nu au lipsit, însă conflictul între armata revoluționară maghiară și legiunile românești a fost piatra de temelie pe care s-a clădit întregul eșafodaj al percepțiilor reciproce. 

Convingerea maghiarilor că prin desființarea iobăgiei și acordarea de drepturi civile, inclusiv populației românești, prin Legile din aprilie 1848, urmare a celor 12 puncte din 15 martie 1848, toate națiunile Ungariei vor susține revoluția politică și națională de la Budapesta, a fost lipsită de fundament. Animați de idealuri civile generoase, dar în egală măsură de un patriotism maghiar ardent, Lajos Kossuth, József Irinyi, Sándor Petőfi, Mór Jókai și alții nu au fost capabili să înțeleagă că sârbii și românii treceau și ei printr-o etapă de trezire nu doar civilă, dar și națională. Acesta este momentul în care se formează nucleul percepției comune conflictuale, începutul discriminării românilor pe baze pur etnice în Transilvania și Ungaria și al direcției antimaghiare a mișcării naționale românești. De aici încolo, școala, propaganda și istoriografia vor cimenta imaginea pentru români imaginea maghiarului sălbatic și crud, iar pentru maghiari a valahului șiret și ignorant. Ambele popoare, „construite” în bună măsură de elitele lor culturale, au preluat de la acestea tipare, stereotipuri, obsesii și convingeri care au lăsat compromisului durabil puțin loc, pledând parcă pentru ideea unei mitice confruntări finale care să rezolve dilema o dată pentru totdeauna. 

Pentru maghiari, perioada interbelică stă sub semnul dificultăților dramatice de a se adapta la noul statut. Politica românească de centralizare administrativă și control educațional al minorităților le-a rezervat maghiarilor un loc particular. Deși promisiunile lui 1 Decembrie, inspirate de fruntașii românilor, care cunoșteau din proprie experiență umilințele discriminării etnice, România Mare a ratat șansa împăcării istorice. Amintirile încă proaspete, atât pentru maghiari, cât și pentru români, a politicii naționale a Ungariei din perioada dualismului și traumele Războiului cel Mare și ale incursiunii românești în Ungaria au făcut imposibilă până și reflecția serioasă asupra problemei. Inițiativele lui Nicolae Iorga sau Dimitrie Gusti sau ale intelectualilor din Erdélyi Fiatalok s-au pierdut în marea de resentimente și neîncredere, dar ne-au lăsat astăzi nouă exemple luminoase. Celebrul „Nem lehet” al Episcopului Sandor Makkai, în care afirma că situația de minoritar este „nedemnă pentru oameni, iar sufletește imposibilă”, scris în 1937, atunci când s-a expatriat la Budapesta, dă nota dominantă a stării de spirit a maghiarilor din România Mare.  Aveau să treacă doar trei ani până la modificările teritoriale din Europa Centrală, cele care aveau să deschidă un nou capitol din istoria acestor popoare atât de apăsate de simțul excepționalității.

Deși s-a dorit o ruptură cu tot ceea ce a însemnat trecutul, comunismul a facilitat, în cazul ambelor națiuni perpetuarea tiparelor romantice. Efectul nu a fost atât readucerea la lumină a vechilor conflicte, cât perpetuarea stării de neîncredere reciprocă, împiedicând luciditatea și rațiunea să aducă asupra relației dintre cele două popoare serenitatea binemeritată. Înființarea în 1952 a Regiunii Autonome Maghiare, menținută până la reforma administrativă a lui Ceaușescu din 1968, a fost un măr otrăvit făcut cadou maghiarilor de Stalin și Dej. În primul rând, existența unor structuri administrative nu-i ferea pe maghiari de comunizarea aplicată și românilor, iar „concesia” nu făcea decât să afirme indirect ideea că maghiarii sunt prezenți doar în zonele unde erau majoritari, eliberând autoritățile de la București de obligația de a aplica regulile minoritare în zonele în care prezența maghiară era consistentă, dar nu majoritară. Transformarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară din RSR, în Consiliului Oamenilor Muncii Români de Naționalitate Maghiară, în 1985, ne scutește de comentarii cu privire la obiectivele găselniței ceaușiste. În episodul consacrat minorității maghiare în comunism, vom vedea că strategia comuniștilor de la București de demantelare și de dez-intelectualizare a minorității maghiare a fost mult mai eficace decât am crede și ea nu a constat neapărat în demolarea bisericilor ci în cea a sufletelor și a minților. 

La o sută de ani de la ultima confruntare, a venit cu adevărat vremea unei adevărate concilieri, care trebuie să pornească de la acceptarea faptului că cele două națiuni vor avea întotdeauna perspective diferite asupra unor realități istorice, că drama unora poate fi uneori sărbătoarea altora. Mai important decât tot ceea ce ne desparte este însă ceea ce își datorează aceste popoare, dar mai ales experiența unei conviețuiri normale, din care a rezultat o sinteză civilizațională splendidă.

În întâlnirile noastre, vom încerca să curățăm istoria de zgura bigoteriei, de balastul prejudecăților, aducând la lumină fapte uitate sau noi, dar mai ales multiplele fețe ale adevărului.

Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați (vorba aia)
Și cuvântul le-ascultați.
Curând anul se înnoiește
Jancsi și el se pornește
Și începe a ura
Pe Neluțu a colinda
La anu’ și La Mulți Ani!

Când ar fi izbucnit Primul Război Mondial dacă atentatul de la Sarajevo n-ar fi avut loc? Cum vedeți acum decizia de alipire a Transilvaniei la Regatul României? Ce mai înseamnă 1 Decembrie, dincolo de feed-ul de facebook?

De obicei, maghiarii sunt prezentați în istoria României ca opresori, la limită – mâncători de români, gata oricând să oprească evoluția lor către independență. Așa o fi?Mituri și legende – episodul 2, cu Dr. Cosmin Popa, istoric al Academiei Române.

L-am invitat pe Dr. Cosmin Popa, istoric, cercetător științific în cadrul Academiei Române, să ne povestească despre rolul minorității în viața majorității, miturile istoriei comune româno-maghiare și despre adevăr, cel dincolo de propagandă, manipulare și ignoranță.

În istoria scrisă de români, Avram Iancu e un erou, o victimă a revoluției maghiare. Să fie și adevărat? Istoricul Cosmin Popa vorbește despre miturile istorice româno-maghiare pentru Războiul de 100 de ani.

Volumul „100 de ani, o sută de personalităţi maghiare reprezentative din România”, publicat de Editura Fundației pentru Școală și lansat în luna octombrie, prezintă o sută de maghiari din Transilvania, care prin opera și contribuția lor demonstrează că ceea ce îi separă pe români de maghiari este mult mai puțin important decât ceea ce îi unește: tot ce au construit și consolidat maghiarii din Transilvania, în ultima sută de ani, a îmbogățit nu numai comunitatea maghiară, dar și întreaga Românie.

de: Horia Ghibuțiu

Citesc cu nesaț, la biroul meu din grădină, cartea „O sută de personalități maghiare reprezentative din România” (Editura Fundației pentru Școală, Cluj-Napoca, 2019). Așa-i că nu știați că stema României, precum și monedele de 1, 2 și 5 lei, au fost proiectate de un maghiar? Sau că un istoric maghiar a stabilit cu precizie întinderea vechiului teritoriu al Daciei?

Multe dintre asemenea informații le-am aflat și eu, la evenimentul de lansare a acestei antologii care îi familiarizează pe cititorii români cu performanțele conaționalilor de altă etnie.

M-am dus la Institutul Cultural Român cu entuzism și speranță. Entuziasmul era provocat de această apariție, o evidențiere necesară și utilă a maghiarilor reprezentativi care au trăit în România, dar și de posibilitatea de a urmări o dezbatere cu personalități însemnate: Kelemen Hunor (președintele UDMR), Markó Béla (scriitor), Cosmin Popa (cercetător științific Academia Română), Novák Csaba Zoltán (editor), discuția fiind moderată de vechiul și reputatul meu coleg, jurnalistul Ovidiu Nahoi.

Speranța, desigur, foarte subiectivă, era legată de includerea între personalitățile din acest volum a unchiului mamei mele, Oláh Tibor, scriitor, universitar și critic de seamă din Târgu-Mureș. Când am răsfoit cartea și i-am găsit numele, am tresărit, dar numai pentru o clipă: în acest volum e inclus compozitorul Oláh Tibor (i-ați văzut numele pe genericele multor filme românești, numai că era trecut Tiberiu Olah) și nu influentul om de litere din partea maghiară a familiei mele. Nu-i bai, mi-am zis, iar consolarea a venit de la Markó Béla, care a precizat, la microfonul dezbaterii, că antologia nu putea cuprinde, evident, toate personalitățile maghiarimii din România: „Mai era loc de altă sută, și de alta, și de alta!”.

Vă recomand cu căldură acest volum și vă ispitesc, în cele ce urmează, cu scurte prezentări, în ordinea în care apar în lucrare, a unsprezece personalități din cei o sută de oameni reprezentativi din România, atâta doar că erau unguri. Dincolo de niște biografii și niște realizări ieșite din comun, veți descoperi tot atâtea punți ale conviețuirii româno-maghiare.

Sebestyén József (1878-1964). Heraldist, pictor, istoric, restaurator. A primit Ordinul „Coroana României”, după ce a proiectat și definitivat, în 1921, stema României, la cererea Regelui Ferdinand. A conceput matrițele pentru monedele de 1, 2 și 5 lei.

Somodi István (1885-1963). Atlet. A obținut medalia de argint la Olimpiada de la Londra – 1908, la săritură în înălțime. Ca membru al Clubului Universitar Atletic din Cluj, în același an a stabilit și un record național, cu o săritură de 186 cm.

Fekete József (1903-1979). Influent sculptor în piatră, lemn, bronz etc. E autorul Monumentului Eroilor Aerului din București. Îi mai puteți admira lucrările la Alba Iulia (Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan) și în Herăstrău (bust Mark Twain).

Csipler Sándor (1909-1999). Multiplu campion național și părintele școlii de scrimă sătmărene. Ca antrenor al echipei naționale, și-a condus elevele la succese olimpice (Szábo Olga, bronz la floretă, Melbourne 1956), Maria Vicol (bronz la floretă, Roma 1960) etc.

Tompa Miklós (1910-1996). Regizor, fondator și director de teatru. Fiu al poetului Tompa Miklós, a fondat teatrul din Târgu-Mureș, a cărui secție maghiară îi poartă numele din 1997. A făcut regia spectacolului din 1973, prin care a fost inaugurată noua clădire a teatrului târgumureșean. Pentru cititorii mai tineri, a fost tatăl lui Tompa Gabór, directorul Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Bodola Gyula (1912-1992). Fotbalist excepțional. A jucat 48 de partide pentru naționala de fotbal a României, pentru care marcat 31 de goluri, record care avea să reziste decenii bune, până când a fost doborât de Gică Hagi și, ulterior, de Adrian Mutu. A jucat și în naționala Ungariei – 13 meciuri, patru goluri.

Kovács István (1920-1995). Cel mai reputat antrenor de fotbal pe care l-a dat România. Fotbalist talentat, dar nu ca fratele său Miklós (acesta a jucat pentru naționala României la trei campionate mondiale, 1930-34-38), cel cunoscut îndeobște ca Ștefan Covaci sau Piști Covaci a cucerit ca antrenor, cu Steaua, campionatul și, de două ori, Cupa României. Apoi, cu Ajax Amsterdam, a luat de două ori Cupa Campionilor Europeni, dar și Cupa Olandei, Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală. Ulterior, a antrenat naționala de fotbal a Franței.

Ferenczi István (1921-2000). Istoric, membru fondator al Societății Muzeului Ardelean. A participat la săpăturile efectuate la Sarmizegetusa Regia și a contribuit la o definire precisă a întinderii provinciei Dacia.

Fodor Sándor (1927-2012). Scriitor și traducător. Mi-a fermecat copilăria cu personajul Csipike (Cipi), piticul din basmele a căror notorietate a depășit granițele României, deși autorul era suficient de modest pentru a spune că un merit esențial l-au avut desenele realizate de ilustratoarea Rusz Lívia.

Oláh Tibor (1928-2002). Compozitor și muzicolog. A realizat muzica pentru numeroase filme românești și a publicat valoroase lucrări teoretice, făcând mai cu seamă analiza operelor realizate de compozitorii săi preferați, George Enescu și Bartók Béla.

Balázs Jolán (1936-2016). Atletă, multiplă campioană olimpică la săritura în înălțime. A doborât recorduri mondiale, practic, a câștigat toate concursurile din carieră. A condus Federația Română de Atletism. Avea să declare: „Îmi pare rău că nu am câștigat medaliile olimpice pentru Ungaria. Dar fiecare se reprezintă cel mai bine pe sine, doar după aceea își reprezintă națiunea. Mie nu mi s-a oferit ocazia să îmbrac culorile maghiare și să ofer bucurie celor care vorbesc limba mea maternă”.

Acu’ că ne-am mai liniștit, se așezară procentele de vot în Oltenia, dar și pacea prin csimitiré, Jancsi și Neluțu au tras concluziile celor mai recente știri din băutură.. bătătură.

“Pacta sunt servanda” constă într-o citire simultană – în română și maghiară – a capitolelor care constituie sursele disputelor teritoriale si interetnice, confruntând mereu cele două (di)versiuni oficiale preluate din manualele școlare pe tema Revoluției de la 1848, Tratatul de la Trianon (1920) și Dictatul de la Viena (1940).

Primarul român al Tîrgu-Mureș, Emil Dandea, hotărăște în 1924 amplasarea unui monument românesc, dedicat Latinității. Se optează pentru execuția unei copii după copia de la București a Lupa Capitolina, operă etruscă cu adăugiri italiene. Lucrarea este executată de un ceh Iohann Schmidt cu soclu proiectat de maghiarul Ervin Metz. În septembrie 1940, dată la care copia a fost mutată în orașul Turda, apoi la Târnăveni și revine în Târgu Mureș în 1991.

Este, probabil unul dintre cele mai importante grupuri artistice din sfera performance-ului și al landart-ului din România; Cum a apărut, unde și cine au fost membri fondatoiri si lideri ai MAMU performance în România Comunistă afăm în acest episod.

Brassai (din Brașov sau brașovean în maghiară), pe numele lui adevărat Gyula Halász jr. s-a născut la Brașov. Se stabilește la Paris și devine apropiatul lui Salvador Dali, Pablo Picasso, Henri Matisse pe care-i și fotografiează. Albumul lui din 1935, Voluptés de Paris, îl transformă într-unul dintre cei mai faimoși și influenți fotografi din lume.

János Mattis-Teutsch vs Hans Mattis-Teutsch – pictor avangardist din prima jumătate a sec. XX, stabilit la Brașov și tripla sa apartenență etnică. Este interzis de Partidul Comunist și integrat în avangarda maghiară.

Colonia de la Baia Mare – de la creația unui pictor maghiar la cel mai însemnat centru artistic multietnic de pe teritoriul României.
Creată în 1896 de către Simon Hollosy (Simion Corbul), colonia avea să evolueze continuu, în special după alipirea Transilvaniei la Regatul România. După 1918 colonia devine o destinație importantă în rândul studenților de la Belle Arte din București.

Iosif Fekete: Sculptor născut în Hunedoara, cu liceu la Miercurea Ciuc, dar cu Școala de Arte la București este alăturat astăzi sculpturii monumentale a Monumentului Eroilor Aerului (Statuia Aviatorilor).

În acest episod află povestea lui Carol Popp de Szathmari, născut și crescut în Cluj, primul fotograf de război, care ajunge să facă studii etnografice ale românilor, dar și primul pictor și fotograf al curții domnești de la București.

România Revoluționară – emblema națiunii române – o englezoaică pe post de țărancă română, pictată de un evreu născut la Budapesta

Englezoaica Mary Grant (viitoare Maria Rosetti) devine emblema țărăncii române care lupta pentru eliberarea nației. Mai târziu devine și un fel de protofeministă, dar asta e altă poveste.

Războiul de 100 de ani s-a dus și pe frontul artei. Unde s-au întâlnit, cum au fost confruntările dintre artiștii români și maghiari și cu ce consecințe aflăm pe parcursul celor 10 episoade din Războiul din galerie, prezentat de Ioana Ciocan, director la Art Safari.

Considerat pictorul național al maghiarilor la mijlocul secolului al XIX-lea și cel mai însemnat portretist al Ungariei, Barabás Miklos ajunge în România pe la 1831 și devene cel mai însemnat artist al Bucureștiului acelor vremuri.

Am crescut în București, mai puțin vacanțele pe care mi le petreceam la Târgu-Mureș, într-o familie mixtă, în care se vorbea limba oficială (doar ocazional, cea maghiară, limba mea maternă). Aș spune că sub un singur aspect, filonul maghiar era predominant, copleșitor chiar: mâncarea. Așa că am devenit, fără să-mi dau seama, gurmand, deși cam primii patruzeci de ani i-am petrecut cu un abdomen destul de plat.

Explicația era simplă: bunica de pe linie maternă, de la care a învățat să gătească și mama, era nu doar casnică (locuia într-o curte din centrul orașului populată cu familii parcă trase la indigo: bărbații – funcționari, femeile – gospodine), ci și una foarte preocupată de gustul mâncării și de asigurarea că este destulă – în fiecare zi, la masă venea și fratele ei.

Era mâncarea o metaforă a dragostei în familia noastră? În ciuda punctualității severe cu care se punea masa și a faptului că era un veritabil ritual – se vorbea puțin, deși prânzul era singurul prilej al zilei în care se putea comunica față în față? Sunt ispitit să spun că da.

Nu mai știu cu precizie ce mâncam dimineața, cu toate că îmi amintesc de „virsli”, precum și de mezeluri după care eu, ca bucureștean, mă dădeam în vânt, fiindcă aveau cu totul alt gust în Ardeal. Ca ouăle, ca laptele, deși e posibil să fie doar un mod inconștient de a idealiza anii frumoși petrecuți în vacanțe. În schimb, copil prost ce eram!, nu-mi plăcea untul, în pofida faptului că în Ardeal parcă nu se furau unitățile de grăsime din el ca la fabricile bucureștene. Îmi amintesc și de ochiuri pe spanac (cu lapte, rântaș și usturoi), ceea ce, fiind socotită tot o mâncare relativ inconsistentă, era adesea împerecheată cu gustarea dintre micul dejun și prânz. Gustare?! O felie cât toată zilele de pâine ardelenească de un kilogram, care scârțâia între dinți de proaspătă ce era, unsă cu untură și dată cu sare și boia iute, precum și cu câțiva căței de usturoi împrăștiați generos. Uneori, pâinea era prăjită, sporind satisfacția.

Prânzul era o orgie culinară. Aproape mereu, trei feluri, porții mari. Cred că diferența dintre mâncarea din timpul săptămânii și cea de duminică rezida în special în alegerea desertului – care era mai elaborat sau necesita un timp mai mare de preparare în weekend.

Cu o notabilă exepție, nu erau antreuri la prânz, treceam direct la supă. Excepția e însă și o parte a mâncării despre care și acum cred că e favorita mea. Practic, erau trei feluri de mâncare pe bază de carne de vită. Antreul însemna măduvă fierbinte, extrasă din osul de vită, sărată cumsecade și unsă degrabă pe felii de pâine prăjită. Urma supa de vită cu găluști sănătoase – apreciam mereu prezența discretă a pătrunjelului în farfurie, spre deosebire de bucătăria românească, unde era din belșug -, iar la felul principal, regalul: carne fiartă de vită, uscată, dar și cu o zdravănă hlamidă albă de grăsime, servită alături de cartofi fierți și prăjiți apoi în ceapă, sos de mere și sos de roșii. O feerie culinară care reprezenta sinteza bucătăriei maghiare, dulcele și săratul coexistând pașnic în aceeași farfurie.

Cel mai ades, probabil pentru că era vară, începeam cu supe reci, de fructe (încerc de-o viață să le explic românilor care n-au gustat așa ceva că e vorba despre supe, nu despre compoturi, întrucât sunt gătite, multe pe bază de rântaș). În familia mea erau niște ziceri legate de faptul că aceste supe treceau ușor prin stomac, precum gâsca prin apă, pesemne pentru că erau destul de inconsistente. Noima lor era să echilibreze însă masa în sine – dacă aveam la primul fel almaleves (supă de mere), egresleves (supă de agrișe) ori meggyleves (supă de vișine), de bună seamă că precedau un fel de mâncare destul de greu, cu siguranță pe bază de carne. Să știți că mâncam și feluri care nu erau deloc ungurești, bunăoară, fasirt – chiftele, un pic mai mari decât cele de la București – sau ruladă de fașirt în tavă de chec, adică un fel de drob, numai că era din carne tocată mai cu seamă de porc, dar tot cu ouă fierte la mijloc.

Alte supe erau vedete în sine, meniul se construia în funcție de ele și puteau suplini binișor și felul principal. Dacă aveam Erdélyi lucskoskáposztaleves, supă de varză, treceam apoi direct la desert, fiind nespus de sățioasă. Aidoma, cu töltött paprika (ardei umpluți, cu zeamă de roșii și musai cu smântână pe deasupra, iar în zeamă se presăra o lingură faină de zahăr), cu tárkonyos krumplileves (supă de cartofi cu tarhon), nu mai zic de gulyás leves – supa groasă, picantă, din carne de vită. După ele, mergeau direct surcele, gogoși sau gomboți cu prune – țin minte că era o veritabilă competiție între familiile din curtea de pe Târgului, Sáros utca, strada care urcă spre Bolyai Farkas Elméleti Líceum (Liceul Teoretic „Bolyai Farkas”). Se mâncau și câte 18 găluști o dată!

Printre preferatele mele se numărau ecetes cibre leves – adică o „zeamă aită”, cum zic ardelenii, supă de usturoi cu felii de omletă  – și salátaleves, supa de salată, cu bucățele de slăninuță afumată pe care le vânam cu plăcere în farfurie. Îmi plăcea să tai salata cu furculița și cuțitul înainte de a începe să mâncăm, ceea ce arcuia întotdeauna sprâncenele comesenilor, dar eram iertat, fiind copil. După aceste supe rădeam câte o farfurie de tăiței de casă cu varză sau cu mac, un deliciu.

Șnițelul în pesmet îl mâncam ca vienezii, cu ribizli alături – dulceață de coacăze, din borcanele puse pe treptele scării din cămară ce ducea în pod, unde aveau să se usuce cârnații la iarnă. Ne desfătam cu rakott krumpli, o mâncare de cartofi cu cârnați, brânză și smântână, făcută la cuptor. Adoram sosul alb din csirke paprikas, papricaş de pui, și, mai ales, găluștile alăturate.

Felul trei încorona festinul – până la cină, mai mâncam doar fructe. De luni până sâmbătă, în funcție și de ce se servea înainte, aveam almás lepény (plăcintă cu mere), szilvás lepény (plăcintă cu prune, puteam mânca singur o tavă, mă topeam după prunele care-și găsiseră culcuș în gălbenușuri însiropate de zahăr), alma fánk (gogoși cu mere rase) sau pandișpan cu vișine ori caise. Duminică soseau reginele: mézes tészta (un fel de tort cu straturi de aluat, miere, unt, griș, dulceață acrișoară) ori vargabéles (budincă de tăiței cu brânză și stafide).

Observați că n-am menționat cârnații – sunt un capitol prea important în viața mea ca să-i expediez într-o trecere în revistă. Și mai remarcați, vă rog, că toate acestea se petreceau în vremuri de restriște, nu-mi explic nici azi cum reușea bunica să gestioneze atât de strălucit aprovizionarea. Așa cum nu-mi explic nici acum inegalabila savoare a unui pahar cu apă minerală adusă din secuime, băut în tihnă în odaia răcoroasă în care prânzeam duminica.

Nu vă mirați, așadar, de ce mi-e dor să mai îmi spună cineva poftă bună pe ungurește: jó étvágyat!

Cărțile… un univers minunat care ni se descoperă cu fiecare pagină dată. Tot ele sunt cele care ne ajută să ne cunoaște mai bine. Pe noi înșine, dar și pe cei din jurul nostru. Cum am fi putut să le ocolim tocmai în ”Războiul de 100 de ani”?!

Zoltán András – Muzician “Sarmalele Reci”
Apetitul lui Zoltán pentru literatură, în special proză fantastică, vine de la tatăl său. Vistai András János a fost membru al Uniunii Scriitorilor, și a tradus, din română în maghiară, volumul Capul de Zimbrul (Bölényfej), ajutat de fiul său, care s-a îndrăgostit imediat de penița autorului.

SANDA NICOLA – Jurnalist
Lucrează de la 17 ani în televiziune. Născută și crescută în Deva, face parte din “generația cu cheia la gât” și încă vorbește cu “no” și “o fost”, deși stă de peste 20 de ani în București.

MARIUS CHIVU – scriitor
Critic literar la Dilema Veche, traduce ficțiune și ține cursuri de creative writing.

MAGDA GRĂDINARU – Jurnalist, editor coordonator Ziare.com
Cea mai bună îndeletnicire a Magdei e întrebarea, iar printre dialogurile despre locul omului în istorie se numără cele cu Amos Oz, Ismail Kadare, Ludmila Ulitkaia, Andrew Solomon și Yuval Noah Harari.

LIVIANA TANE – Fondator “The Storytailors”
După 15 ani de experiență în TV, Liviana a fondat “The Writing School”, “The Storytailors” și “The Writing Journey”, platforme de educație și promovare a conținutului creativ.

KINGA VARGA – Creator de moda
Creator de modă de 15 ani, Kinga s-a născut în Satu-Mare și, la întrebarea “De ce București?” răspunde simplu: oamenii sunt la fel de frumoși peste tot.

Imola Zoltán – Specialist în comunicare
Cu peste 14 ani de experiență în relații publice, ar fi vrut să piloteze avioane de vânătoare, să ajungă landscape architect sau, măcar, să știe să deseneze. Una peste alta, copiii îi spun că e cea mai bună mamă din lume.

Gáspár György – Psiholog, autor
György e co-fondator paginadepsihologie.ro, contributor la republica.ro și A List Magazine by Andreea Esca. Autor foarte apreciat, e promotor al proiectului național #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia, dar și formator în programe de psihoterapie.