E tök jó să fii maghiar: kurtos, paprika, pálinka, FAMILIE EXTINSĂ… PRIMII PESTE TOT… dar și cetățean român: drepturi, libertăți, FELE-FELE, MINORITATE MAJORITARĂ…
România are tot atatea etnii, câte nuanțe frumoase, culturi bogate, accente variate, obiceiuri interesante și unitate în diversitate.
E mișto să fii minoritar. E dreptul tău să-ți păstrezi tradițiile. Declară-ți etnia la recensământ!
E mișto să fii rom: muzica, dansuri, lucru manual, BURLANE… BĂNEL… dar și cetățean român: drepturi, libertăți, lovele, FER, BADOG…
România are tot atâtea etnii, câte nuanțe frumoase, culturi bogate, accente variate, obiceiuri interesante și unitate în diversitate.
E mișto să fii minoritar. E dreptul tău să-ți păstrezi tradițiile. Declară-ți etnia la recensământ!
Mi-au plăcut foarte mult orele de istorie ținute de ”Gonzo”, un profesor scund, dar cu un nas suficient de mare ca să i se potrivească porecla dată de un elev din ”anii mai mari”, după un personaj din ”Păpușile Muppets”.
”Gonzo” a ”strigat catalogul” de două ori în patru ani. Prima dată, ca să ne cunoască. După prima oră de istorie ne știa pe toți, de la Andreescu, la Zamfir. Ne știa și prenumele, fără să se uite în catalog, și era teribil de amuzant pentru că ”se folosea” de toate prenumele, chiar dacă erau Adriana Florența, Tudor Cristian sau Ana-Maria Crina. De fapt, în toți cei patru ani de școală, ”Gonzo” ne-a apelat doar prenumele.
Numele era pomenit când era ”de rău”, când urma o notă proastă: ”4, Dragnea, nu te-ai pregătit” sau ”Nemulțumitor azi, Predescu, nu meriți mai mult de 6”. În clasa mea erau și Chira, Hanna, Ianis, Arsen, Sibel și Olga. Sau Beza, Herzog, Mardaris, Merdinian, Selim și Vinogradov, când nu meritau mai mult de nota 6 sau ”erau pregătiți” de nota 4.
La ultima oră de istorie, la a doua și ultima ”strigare de catalog”, ”Gonzo”, înlăcrimat, ne-a spus: ”Pe fiecare pagină a catalogului sunt elevi din cel puțin două etnii. Aici, în Dobrogea, suntem obișnuiți să fim atât de diferiți într-un spațiu atât de mic, dar mulți dintre voi nu veți rămâne aici. Oriunde veți fi, nu vă ascundeți etnia, purtați-o cu ce e mai bun în ea”.
Tare ”Gonzo”! D-aia, după mai bine de 25 de ani de la plecarea din Dobrogea, eu sunt ”turcu’ de la radio”.
Mă socot un cetățean cât se poate de responsabil al statului român, cu care am o relație, îmi place să cred, corectă, de rezonabil respect, aici e și o doză de speranță, mutual.
De aceea, sprijin recensământul populației și locuințelor, ca pe o acțiune salutară, care aduce limpezime și actualizare în ceea ce ne privește pe toți.
Dar ce etnie simt nevoia de a declara la recensământ? Aici, lucrurile sunt un strop mai complicate și consider necesar să le nuanțez, fiindcă, de fapt, asta este și una dintre esențele acțiunii: o recunoaștere oficială a complexității și diversității etnice care compun azi statul român.
M-am născut la Praga, certificatul de naștere consfințind faptul că am cetățenia română, din părinți cetățeni români. În pofida faptului că naționalitatea poate fi legată de locul nașterii, nu e obligatoriu – situația mea ilustrează perfect o conjunctură: m-am născut în fosta Republică Cehoslovacă doar pentru că părinții mei au lucrat și locuit acolo câțiva ani. Cetățenia cehă nu am solicitat-o întrucât am considerat că nu mi-ar fi de un folos concret – fostele state comuniste nu acordau automat cetățenia, iar pentru dobândirea ei, aș fi fost obligat să dau niște examene pe care nu le-am dat fiindcă nu voiam să-mi bat capul și cu asta. Așadar, am dobândit cetățenia și naționalitatea română prin naștere. Dar în privința naționalității, e discutabil: tata era român, mama – maghiară. În acele vremuri, statul român recunoștea „naționalitățile conlocuitoare”, dar nu se străduia foarte tare să sublinieze altminteri decât declarativ diversitatea națională și etnică. Corect este să spun că am naționalitate româno-maghiară. La fel, și etnie. De fapt, hipercorect ar fi să spun că sunt etnic român cu origine maghiară. Expresia și identitatea maghiare sunt pentru mine fix la fel de importante precum cele române – vorbesc ambele limbi, simt în ambele și mă îmbogățesc cultural în ambele.
La fel de diversă e și identitatea mea religioasă (nu sunt practicant). Am fost botezat ortodox, părinții mei fiind tata – greco-catolic, mama – protestantă. În Bucureștiul anului 1969 însă, bisericile greco-catolice fuseseră confiscate, iar comunitatea protestantă rămăsese practic, fără biserică, slujbele se țineau într-o casă de pe Viilor, așa cum am consemnat aici: https://www.oszuta.ro/reportaje/calvineum-scurt-istoric-al-bisericii-la-care-merge-maghiarimea-bucuresteana/ Așadar, și botezul meu de rit ortodox a fost conjunctural – din cauza regimului politic, mama unguroaică și cumnata ei româncă (ambele au același nume, Ibolya, respectiv Viorica) m-au dus la bisericuța de peste drum, un criteriu de proximitate, nicidecum o opțiune bazată pe alte rațiuni.
În blocul din cartierul bucureștean Baltă Albă în care am crescut, erau persoane de naționalitate maghiară la fiecare etaj. La etajul 1, pe lângă familia noastră mixtă, mai era o familie de naționalitate maghiară (precum și una de naționalitate evreiască, domnul Moreno era sefard, născut la Sofia). Presupun că așa s-a născut legenda potrivit căreia Bucureștiul era al doilea oraș locuit de maghiari după Budapesta.
Or, tocmai această legendă face necesar actualul recensământ: mai e adevărat?
În același timp, recensământul, considerabil mai nuanțat decât precedentul, ne va face să avem o idee mai clară despre noi. Să luăm, bunăoară, cazul președintelui României, cetățean român de naționalitate germană. Dar toți știm că președintele Klaus Iohannis e, de fapt, sas (așa cum bunica mea maternă era secuiancă). De aceea, acest recensământ e mai util ca niciodată din perspectiva stabilirii foarte clare a etniei fiecăruia: președintele are la dispoziție mai multe subdiviziuni pe care să le bifeze – German, Landler, Neamț, Sas, Șvab, Țipțăr. După cum populația romă poate să se valideze etnic conform următoarelor atribute: Rom, Argintar, Băieş, Bidinar, Boldean, Căldărar, Fierar, Gabor, Geambaş, Lăutar, Rudar, Spoitor, Ursar, Vătraş.
La ce va folosi această declinare etnică? În niciun caz, o precizare pentru naționaliștii care închipui oriunde niște droburi de sare gata să se prăvălească, la redefinirea statului național. Ci la o viitoare distribuire corectă și eficientă a fondurilor bugetare, la elaborarea de proiecte relevante, la asigurarea reprezentativității comunităților, la implementarea de politici publice utile și chiar la oportunitățile de creare de locuri de muncă, precum și la estimarea potențialului forței de muncă din cadrul unei comunități.
O Românie modernă și competitivă are nevoie de o evaluare pertinentă. Veniți de luați recenzie, sunt pregătit!
1. Ce reprezintă identitatea etnică în contextul psiho-socio-cultural de astăzi? (dacă dobândește vreo însemnătate/importanță anume sau e mai degrabă e alterat conceptul)
În ciuda globalizării din ultimii ani, elementul național/etnic a devenit mai puternic, cele două – global vs. național/etnic – dezvoltându-se simultan și complementar. Așadar, cele două nu trebuie puse în opoziție, ci într-o integrarea multicomponențială a identității personale.
2. Ce etnie simțiți să declarați la recensământ și de ce?
În logica multicomponențială de care vorbeam mai sus, eu sunt etnic român, sătmărean (foarte detaliat chiar „codrean”)/clujean, transilvănean/ardelean, cetățean român și european (cu afinități culturale americane majore).
3. E important să păstrăm referințele referitoare la etnie în dialogul din interiorul familiilor, grupurilor sociale, națiunilor? Dar să promovăm relevanța identității etnice și să ne asumăm etnia? De ce?
Etnia contribuie major la identitatea personală, care contribuie apoi la rândul ei la sănătatea psihologică și la buna funcționare socială.
4. Din narativele observate, care e percepția generală asupra identității?
Așa cum am spus, identitatea personală poate și ar trebui să aibă o formă multicomponențială. În România, în forma multicomponențială exemplificată la punctul 2, elementul central al identității personale este adesea etnia (în alte țări, precum SUA, cetățenia capătă un rol tot mai important). Este însă important ca etnia să fie asumată respectând etniile diferite ale altora, pentru a genera multiculturalitate/multilingvism, nu xenofobie.
5. Ce înseamnă diversitatea etnică pentru o țară precum România?
Înseamnă un românism etnic modern și mai bine înțeles și asumat – prin raportare comparativă și colaborativă/tolerantă la alte etnii – și o cetățenie română mai complexă și robustă, prin elementul de multiculturalitate/multilingvism derivat și din zonele etnice.
1. Ce reprezintă identitatea etnică în contextul psiho-socio-cultural de astăzi? (dacă dobândește vreo însemnătate/importanță anume sau e mai degrabă e alterat conceptul)
Într-o lume globală, cu granițe cât mai puține, ar trebui să nu mai prezinte cel mai important lucru. Dar, după cum vezi, identitatea etnică este și pretextul războiului de lângă noi. Unul dintre ele sau, de fapt, negarea unei identități etnice. În contrast la libertatea de circulație și de gândire din ce în ce mai mare, identitatea a devenit un fel de ancoră la lumea pe care o știm de decenii. Ea înseamnă pentru mulți mai mult decât un fundament cultural, ea devine un fundament național, motiv de existență și de afirmare. E firesc să fie așa, pentru că identitatea etnică e un lucru tangibil în fața unei lumi noi. Așadar, deși o lume globală pune la un loc și valorizează toate identitățile etnice, aproape firesc etnia rămâne la fel de importantă.
2. Ce etnie simțiți să declarați la recensământ și de ce?
Sunt român și așa voi declara. Nu cred că e loc de dubii aici.
3. E important să păstrăm referințele referitoare la etnie în dialogul din interiorul familiilor, grupurilor sociale, națiunilor? Dar să promovăm relevanța identității etnice și să ne asumăm etnia? De ce?
E important din punct de vedere cultural. Avem gânduri și simțiri diferite, avem legături cu strămoșii noștri sau capacitatea de a interpreta diferit anumite situații. Este firesc să ne afirmă etnia pentru că ea ne definește din punct de vedere al evoluției ca oameni. Sigur că ne formează obiceiurile și trecutul celor de lângă noi. Dacă vrei însă prin asta doar să accentuezi că ești diferit sau superior, de aici încep necazurile.
4. Din narativele observate, care e percepția generală asupra identității?
Percepția mea este că foarte multă lume se valorizează prin diferențierea identitară. Și că accentuează cât de buni sunt în comparație cu ceilalți. Sau invers. Există, însă, din ce în ce mai mulți oameni care știu să distingă părțile care unesc.
5. Ce înseamnă diversitatea etnică pentru o țară precum România?
Asta este o forță formidabilă. Să ai neamuri diferite care să contribuie la dezvoltarea unei țări este un lucru extraordinar. Câtă vreme poți să ții pacea între ele, eu cred că fiecare va contribui la bunăstarea generală. Cred că este o bucurie să avem aici atât de multe naționalități și că ne putem împărtăși experiențele.
E GEIL să fii sas: seriozitate, organizare, precizie, BIER, OKTOBERFEST… dar și cetățean român: drepturi, libertăți, ȚUICĂN, MAMAIAFEST…
România are tot atatea etnii, câte nuanțe frumoase, culturi bogate, accente variate, obiceiuri interesante și unitate în diversitate.
E mișto să fii minoritar. E dreptul tău să-ți păstrezi tradițiile. Declară-ți etnia la recensământ!
Aho, aho, copii și frați
Stați puțin și nu (mai) mâncați!
Iarăși anul se-nnoiește
Pandemie prevestește
Dacă nu v-ați săturat
Hai cu Jancsi la mutat
La Neluțu la subsol
Ca s-aveti un an cu spor!
Bomboanele de pom, așa cum sunt cunoscute în România, dar care dincolo de munți se numesc
și astăzi saloane, și care împodobesc în continuare bradul de Crăciun, se află pe lista produselor
Hungarikum, înregistrate că mărci tradiţionale maghiare. În Ungaria sunt atât de iubite, încât le-a
fost dedicat un cântec, în 1980, al faimoasei cântărețe Zsuzsa Koncz. Mai multe despre povestea
savuroasă a bomboanelor de pom gasiți pe cumvaplace.ro/traditia-bomboanelor-de-pom/
Istoria bomboanelor pentru bradul de Crăciun poate fi urmărită până la începutul anilor 1700, în
orașul francez Lyon. Un maestru patiser din oraș, Papillot, a creat primele dulciuri trase în
ciocolată în atelierul său dar povestea nu se oprește aici.
Potrivit legendei, unul dintre asistenții lui Papillot s-a îndrăgostit de o fată care locuia în
casa de deasupra cofetăriei. Folosind ingrediente furate din magazin, tânărul a realizat mici
cadouri pentru iubita lui. De-a lungul timpului, a început să scrie scrisori de dragoste și poezii pe
hârtiile în care ambala bomboanele, iar mai târziu împacheta aceste minuscule daruri, practice
strămoșii bomboanelor pentru pom de astăzi, și în hârtie colorată.
La un moment dat, cofetarul Papillot a observat ce se întâmplă și și-a concediat ajutorul
acuzat de furt din atelier, însă ideea în sine i-a surâs. Am putea spune chiar și cea de furt, pentru
că i-a furat, practice, ideea tânărului îndrăgostit și a început el însuși să vândă bomboane
împachetate în hârtie colorată.
Spre deosebire de fostul său ajutor, totuși, Papillot nu a învelit bomboanele sale în
scrisori de dragoste, ci mai degrabă citate pline de umor, ghicitori și jocuri de cuvinte. De
asemenea, povestea spune că a decis să facă bomboanele și mai festive, împachetându-le în folie
de staniol, inventând astfel ambalajul care este în mare măsură folosit până în prezent.
Patiserii germani sunt cei care au adus bomboanele de pom în Ungaria la începutul
secolului al XIX-lea, și au devenit destul de repede populare în toată țara. Pe vremea scriitorului
Mór Jókai, bomboanele erau încă cunoscute ca „szalonczukkedli”, din termenul german
„salonzuckerl”, care literal înseamnă „bomboane de salon.”
Până să apară bomboanele de pom, brazii de Crăciun în Ungaria erau împodobiţi, pe
model german, cu nuci sau figurine din hârtie. Micile dulcegării s-au răspândit însă rapid în
Ungaria, iar în fiecare an cele mai mari cofetării le pregăteau pentru sărbători cu propriile rețete
secrete. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cartea de bucate a celebrei familii de
cofetari Kugler avea aproape 20 de rețete diferite pentru szaloncukor. În Ungaria, saloanele erau
preparate manual, însă la sfârşitul anilor 1800 procesul a devenit mecanizat, odată cu fabrica de
ciocolată a lui Stühmer Frigyes. Aici se pregăteau bomboane de pom pentru faimoasa cofetărie
Gebreaud din Budapesta.
Ani de zile, cea mai populară umplutură a fost jeleul, urmată de nucă de cocos și
marțipan. În fiecare an, însă, sunt produse și arome unice pentru bomboanele de pom, iar unele
reproduc și gustul celebrei prăjituri Zserbó.
Este interesant de știut că, de la mijlocul lunii noiembrie până la Crăciun, maghiarii
cumpără mii de tone de szaloncukor în fiecare an. Potrivit estimărilor, în fiecare an sunt
achiziționate bomboane în valoare de câteva milioane de euro.
Îndrăgitul desert a fost creat de un elvețian, Emil Gerbeaud, la puțin timp după ce a preluat
conducerea unei cofetării celebre din capitala Ungariei (care există și astăzi, și se numește
Café Gerbeaud). Succesul prăjiturii a depășit granițele țării, astfel că azi este considerată desert
national, dar și una dintre prăjiturile specifice sărbătorilor de iarnă. A ajuns și la
cumvaplace.ro, care au încercat rețeta:
Cel mai popular desert de Crăciun al maghiarilor, bejgli, este o ruladă din aluat foarte fraged, cu
nucă sau mac. De altfel, nuca și macul sunt umpluturile tradiționale pentru multe produse de
patiserie ungurești, pentru că acestea vin cu o simbolistică. Se crede că nuca asigura protecție
împotriva farmecelor sau blestemelor, în timp ce semințele de mac însemnau prosperitate și
fertilitate. Dacă vreți să încercați rețeta celor de la cumvaplace.ro, sunteți doar la un click
distanță.
Simple, cu umpluturi de nucă, mac ori gem de caise, hókifli se pregătesc în mod tradițional de
Crăciun. Se pot face din timp, cu câteva zile înainte de sărbători, și se păstrează și 2-3
săptămâni în cutii metalice/borcane de sticlă bine închise. Dacă nu aveți o reteță de familie,
lasată din generație în generație, o puteți incerca pe cea de pe cumvaplace.ro.
”Câte case, atâtea obiceiuri” spune o vorbă valabilă, de altfel, și în bucătărie, mai ales dacă ne
gândim la rețete tradiționale de Crăciun. Jumările sunt indiscutabil vedete pe mesele acestor
zile, iar rețeta de tepertőkrém (pasta de jumări) o delicatesă, putem spune. Fiecare zonă istorică
are, însă, propria variantă. Unii adaugă și pesmet și ceapă tocată mărunt în compoziție, și chiar
puțină untură, alții muștar sau mirodenii picante. Vedeți reteța completă pe cumvaplace.ro
Vorbitorincii Paraschivescu și Striblea încearcă, de ziua națională, să găsească răspunsul la întrebarea ”Ce ne-am face fără ei?” Fără maghiari și alte minorități, desigur.
Istoria noastră comună, români cu unguri și unguri cu români, are de toate. De la încruntări politice, la războaie culinare, de la bancuri pline de finețuri la sudălmi sau szidalmak înțelepte
Niciun ingredient nu a fost lăsat să zacă pe masă. Pe toate le-am folosit în anii ăștia, deloc puțini, de când împărțim aceeași pită. Am zis să sintetizăm puțin povestea noastră din Războiul de 100 de ani și i-am rugat pe cei doi Vorbitorinci, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea, să analizeze, fix de 1 Decembrie, acest război secular.
Mai multe episoade de Vorbitorinci pe canalul de YouTube al lui Cătălin Striblea
Unde ne mai ducem în concediu, cu atâtea restricții? Păi, peste gard, la vecinii din Ținutul Secuiesc. Vorba aia, treci granița, dar nu te caută nimeni nici de test, nici de vaccin, nici de limba română. Pâine or avea?
Mákos guba este un preparat popular în Ungaria, Polonia, Sudul Germaniei și Slovacia, dar și în Ardeal și Banat. Este un desert ușor de făcut, cu ingrediente foarte accesibile. Iar dacă nu aveți cornuri cu lapte sau batoane cu mac, le puteți înlocui cu felii de franzelă și budinca de cornuri cu mac și sos de vanilie va fi la fel de gustoasă.
Aveți nevoie de batoane, lapte, ouă, semințe de mac, zahar și unt iar preparearea este foarte simplă. Dar mai bine vedeți cum au făcut această rețetă cei de la cumvaplace.ro.
Foto: cumvaplace.ro
Bucătăria transilvană este un mix de arome puternice, venite din istoria ei bogată și complicată. Dar acesta este exact motivul pentru care Transilvania este una dintre cele mai importante zone din punct de vedere al patrimoniului gastronomic al României: moștenirea sa din Regatul Ungar, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria. Toate i-au modelat bucătăria și gustul.
Bucătăria maghiară are câteva linii foarte clare, descrise într-un articol mai amplu pe cumvaplace.ro și pe care îl preluam și noi aici.
La capitolul carne, pe primul loc este cea de porc, iar rasa favorită – mangalița. Carnea de vită se situează pe locul al doilea, ca importanță, și sunt promovate rasele de carne. Ungurii sunt și mari crescători de gâște (mai puțin rațe), cu o îndelungată tradiție în domeniul îndopării gâștelor și exportului de ficat.
În bucătăria maghiară, mai ales în zonele de la Dunăre și Tisa, peștele are o mare însemnătate, iar hanurile sunt renumite pentru Halászlé sau supa pescarului. Este, de altfel, una dintre cele mai vechi mâncăruri tradiționale maghiare.
Și este momentul să amintim că principalele lor tocănițe din carne, adică gulyás, pörkölt și halászlé sunt produse „Hungaricum” (specific ungurești) – marcă înregistrată.
Papricașul de pui este una dintre cele mai condimentate mâncăruri tradiționale maghiare și tot Ardealul o degustă cu mare poftă! De obicei carnea cu sos din abundență (cu smântână și boia de ardei) se consumă cu găluște din făină cu ou.
Cu siguranță că tocănițele din carne de porc și vită, cu cartofi ori cu fasole uscată, la ceaun sau în cratiță, le putem mânca liniștiți în Transilvania și Banat, nu e nevoie să trecem granița. Pentru pește, însă… e o altă discuție. Măcar până la Szeged trebuie să mergem pentru asta, pentru că ardelenii pescuiesc sportiv, nu și mănâncă ce prind. Chiar și în secuime consumul de pește este foarte redus și acela, în mare parte, orientat pe păstrăv de crescătorie.
Supa clară de găină cu tăieţei, csirke tészta leves pe numele ei maghiar, vine tot pe filieră maghiară în bucătăria noastră tradițională. O găsim doar în Transilvania și Banat, de altfel.
Preparatele din carne tocată, din familia cârnaților și salamurilor (și aici există o marcă înregistrată, cu o rețetă de 150 de ani – Pick), sunt, de asemenea, comune în bucătăria maghiară.
În România, fiecare familie din Banat sau Transilvania are propria ei rețetă indiferent dacă vorbim de sângerete, caltaboș, maioș, cârnați uscați și afumați și salam de iarnă. Iar fiecare iarnă este motiv de dispute pe tema cantității recomandate de paprika. Cu cât mai mare influența maghiară în familie (sau în gust), cu atât mai roșii sunt cârnații noștri!
De departe se desprinde gustul de paprika, dulce sau iute, impregnat în majoritatea mâncărurilor cu carne. Orice fel de carne! Pentru că ungurii sunt responsabili pentru această invenție, de a transforma ardeiul în pudră, și paprika este înregistrată ca produs tradițional specific, Hungaricum. Sunt două orașe, Szeged și Kalocsa care concurează pentru titlul de capitala paprika.
Chiar dacă nelipsită aproape din mâncăruri, boiaua nu este singurul condiment folosit. Chimenul este, de asemenea des întâlnit, alături de coriandru. Atât de mult le place chimenul, încât există o supă de chimen, pe care o puteți întâlni și pe mesele familiilor vechi transilvănene. Și pe toate sărățelele!
Sunt des întâlnite rădăcinoasele și varza, dar și ardeii și roșiile.
Să ne gândim doar la celebra noastră varză a la Cluj! Pe numele ei original, Kolozsvári rakott káposzta. Un fel de sarmale neîmpachetate, am putea spune, având în vedere că vorbim de varză murată și carne tocată, în straturi succesive. Și dacă tot vorbim despre varză, ați auzit de lucicoş? Nu? Poate o cunoașteți drept Lucskos Káposzta, ciorba de varză din Ardeal, de data aceasta, însă, cu varză dulce, nu murată.
Și tot din bucătăria maghiară se pare că provin și ardeii umpluți cu carne tocată. Töltött paprika pe numele lor.
Supa de vișine, hideg meggyleves, merită o mențiune aparte. Pentru mulți ar părea un desert, mai ales că este servită rece, dar în bucătăria maghiară este un fel principal. Meggyleves este o supă dulce, cu vișine și smântână, specifică anotimpului cald.
Dar, la fel de bine putem pregăti un sos de vișine, pentru un rasol de pasăre ori de vită. Seamănă foarte bine cu supa de vișine, dar e mai întâlnit în Ardeal decât supa. În aceeași idee, puteți întâlni, în Ardeal și în Ungaria, supa ori sosul de agrișe. Evident, mai ales vara!
Putem spune că bucătăria maghiară are o slăbiciune pentru aluatul de paste și cel de foitaj, acestea fiind folosite atât în rețete dulci, cât și sărate, cu sos sau fără sos.
Că sunt tăiței cu varză sau macaroane cu nucă și zahăr, cuvântul tészta este des întâlnit în cărțile de bucate ungurești. La fel nudli, găluștele cu făină pentru papricaș, sau csipetke, tot la sosuri folosite, ori aluatul de făină cu cartofi bun pentru umplut cu prune, gomboți, după cum le știu ardelenii.
Și aluatul dospit și prăjit ne place mult, în bucătăria maghiară, așadar langoșul, un desert îndrăgit al ungurilor, este și pe masa ardelenilor. Cu tot felul de umpluturi: gemuri, ciocolată sau combinații de brânză și smântână.
La capitolul foitaje, ungurii sunt neîntrecuți, iar hájas tészta (haioșe), foitajul cu untură pentru pateuri umplute cu dulceață, cel pentru pogăcele cu pastă de jumări și sărățelele cu chimen și brânză, sunt la mare căutare.
Nici la capitolul prăjituri și deserturi Ungaria nu este de ocolit. Tortul Dobos este renumit în toată Europa. Dar bucătăria noastră de dincolo de munți știe să facă și un excepțional madártej, mai pe românește lapte de pasăre. Îl cunoașteți, nu? Se pare că ”supa” de vanilie cu bulgărași de spumă de albuș ei au inventat-o.
În bucătăria ungurească, gesztenyepüré este celebrul piure de castane, cu rom, zahăr și frișcă. Acest tip de piure a fost creat chiar în Ungaria, așa că este un desert tradițional, consumat destul de des în perioada castanelor. Pe la noi, o zonă renumită pentru cultura castanelor comestibile este în Bihor, unde piureul de castane este la fel de renumit.
Despre bejgli, cozonacii rulați, cu nucă sau mac, cu siguranță a auzit toată lumea și la noi. Sunt preferații lui chef Veres István. De altfel, el este atât de pasionat de bucătăria transilvăneană, încât meniul restaurantului în care gătește, în Budapesta, este inspirat din copilăria sa, după cum a povestit aici. Tânărul bucătar din Târgu Secuiesc, recunoscut în ţară mai ales pentru participarea la emisiunea Top Chef din 2014, este unul dintre cei mai apreciaţi chefi nu doar din România, ci chiar din estul Europei. Este Chef la Restaurantul Babel din Budapesta, unde a obținut prima stea Michelin, în 2019. Visează să obțină 3 stele, așadar aventura lui va continua, să sperăm că Transilvania noastră îi va purta noroc.
Ultimul, dar nu cel din urmă, este cremeșul! Sau krémes, crempita, Kremschnitte. Prăjitura cu două straturi de foitaj și cremă de vanilie la mijloc este un clasic al patiseriei austro-ungare, răspândit în Europa Centrala și de Est, cu siguranță și în Ardeal și Banat!
La cât de greu ”am mâncat” până acum, chiar dacă doar din privire, avem nevoie de un pahar generos! Pálinka este un alt produs tradițional înregistrat. Dar să știți că nu orice alcool distilat din fructe poate fi numit așa. De obicei este făcut din prune, caise, pere ori cireșe și este de o puritate excepțională, cu aroma complexă și tăria ei trebuie să mângâie gâtul, nu să îl irite. Conform descrierii oficiale, pálinka poate fi numită numai băutura obținută din fructe crescute în Ungaria și distilate fără adaos de zahăr.
Există o dispută străveche legată de originea cuvântului “varga” din rețeta de vargabéles. Jancsi vine cu interpretarea lui, în timp ce Neluțu insistă că papanașii adevărați papanași sunt fierți, nu prăjiți. Așa e!
La pomana porcului n-au curs niciodată lacrimi, decât atunci când era prea iute. Decât atunci când o prepară maghiarii. Decât atunci când fac glume prin bucătărie, cu palinka-ntro-o mână și țuica în cealaltă, Jancsi și Neluțu.
Dacă pui un ungur și-un român la aceeași masă, cel puțin un fel de mâncare e… carne. Și mai ales sub formă de cârnați și kolbász, că nu ne-am putut hotărî între palinka lui Jancsi și țuica lui Neluțu.
Că minoritățile contribuie semnificativ la viața majorității, nu mai e o noutate. Însă atunci când, datorită lor, e aplaudată România în străinătate, merită cel puțin #oszuta de aprecieri în plus. Am stat de vorbă la DigiFM, înainte de Crăciun, cu 10 maghiari născuți în România, din 10 domenii diferite, care au contribuit la renumele țării noastre peste hotare. Ascultă-i și tu!
Iancu de Hunedoara este, probabil, ultimul mare cavaler cruciat, iar cronicile îl descriu ca fiind un om de statură mijlocie, bine legat, cu gât puternic, păr castaniu. Iancu s-a numărat printre comandanții militari veritabili, permanent în mijlocul oștirilor, dar pentru asta a fost instruit de cele mai fertile minți militare ale vremii.
În calitate de cavaler, și-a oferit serviciile membrilor mai influenți ai clasei conducătoare. Prin influența lui Stephan Lazarević, prințul sârbilor din nord, și a lui Filippo Scolari, unul dintre cei mai buni soldați ai lui Sigismund, Iancu și-a găsit drumul spre curtea regală. Iar acolo a întâlnit-o pe Elisabeta Szilagyi, fiica unuia dintre camarazii săi de arme, căpitanul cetății de la Srebrenica, nobil care își avea originea în zona Sălajului și a vechiului comitat Solnocul de mijloc din Transilvania.
Iancu de Hunedoara se pare că întruchipa idealul cavaleresc. Elisabeta Szilagyi, contesă de Horogszeg, avea 20 de ani atunci și nu avea cum să nu se îndrăgostească de cel care îi fusese menit drept soț. Despre bărbatul ei, se spune că doamnele de la curtea regală erau extrem de supărate pe el, pentru că nu le acorda atenţie, fiind foarte loial soţiei sale.
Pe când era tânăr cavaler, Iancu de Hunedoara l-a însoțit pe regele Sigismund în Italia și în alte țări străine. Într-o paranteză fie spus, o legendă din secolul al XVI-lea, despre care se spune că ar fi fost lansată de Gáspár Heltai, susține că Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele de Ioan. Duplicarea numelui era un obicei al vremii atunci când unul dintre copii avea tatăl diferit, acesta fiind sâmburele de adevăr al poveștii.
Și pentru că nu a încetat nicio secundă să fie un cruciat, un apărător al creștinismului și unul dintre cei mai aprigi luptători în numele lui, când era deja voievod al Transilvaniei, a încercat să impună în teritoriile românești de peste Carpați voievozi capabili să îi fie aliați în lupta împotriva necredincioșilor otomani. Prin alianțele create și mai ales prin geniul său militar, a înfrânt și a alungat oștile otomane care invadaseră Transilvania. De altfel, el spera chiar să îi alunge pe otomani din Europa și să salveze muribundul Imperiu Bizantin. Din păcate, cruciadele lui Iancu de Hunedoara, care au ajuns până în Serbia, Macedonia și Bulgaria, nu au avut rezultatul scontat.
Devotata lui soție, Elisabeta Szilagyi, i-a fost alături întreaga viață, inclusiv în finalul tragic de la Zemun, unde marele general s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit în tabăra militară.
După moartea lui Ioan de Hunedoara, Elisabeta nu s-a mai recăsătorit. Legătura dintre ei era atât de strânsă încât soția ultimului conducător de cruciadă îl urma pe acesta pe câmpul de luptă, iar după bătălii, împreună cu doamnele sale de onoare, îi îngrijea pe răniți. A fost supranumită mulier heroica, datorită rolului și enormei influențe pe care le-a avut la acea vreme.
Mai mult decât orice, însă, Elisabeta Szilagyi a avut un rol important în aducerea pe tronul Ungariei a fiului său, Matia Corvin. În fruntea unei numeroase armate, formată din veterani ardeleni și bănățeni din fosta oaste a lui Iancu, a ajuns la Buda pentru a-și răzbuna primul fiu omorât și a-l impune pe al doilea. Matei avea doar 16 ani, dar s-a dovedit unul dintre marii suverani, chiar cel mai mare rege al Ungariei, cum îl consideră unii istorici.
Dacă ați fost la Cluj, nu se poate să nu fi remarcat monumentalul ansamblu statuar din Piața Mare, principala piaţă a orașului. Îl reprezintă pe Matei Corvin înconjurat de generalii săi. Matiaș Crai, cum îl alintă transilvănenii pe Matyas Kiraly, a condus Regatul Ungariei de la vârsta de 15 ani şi a murit în 1490.
Regele Ungariei născut la Cluj! În timp ce mama sa era probabil în trecere, fie mergea spre soţul său, fie era un moment din acea etapă itinerantă a exercitării puterii în Transilvania. Nu există izvoare sau mărturii în acest sens, se știe însă că acea casă unde s-a născut Matei Corvin este primul obiectiv turistic din Cluj!
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Hunedoara
Avram Iancu și Johanna Farkas sunt două nume legate de soartă mai mult decât unii dintre noi sunt în stare să admită. Apărătorul românilor din Transilvania într-unul dintre cele mai tulburi momente ale vremii, Revoluția de la 1848, și extrem de tânăra Háni, căreia i-ar putea datora, de altfel, viața, au format unul dintre cele mai improbabile cupluri. Dar poate doar pentru că astăzi suntem mult mai înclinați să gândim în șabloane, decât eram cu 150 de ani în urmă. Ne-am format obiceiul în rând cu vremurile, am fost nevoiți să ne adaptăm standardelor și cutumelor, să verbalizăm corect din punct de vedere politic.
În funcție de firea omului, uneori de înrolarea politică, preferăm ca multor realități istorice să le dăm o aură de poveste ori una de bârfă, să vedem frumosul sau să zgândărim urâtul. Pe unii, însă, ne emoționează în continuare poveștile de iubire ieșite din tipare, pentru că acestea tind să nu țină niciodată cont de eră, de contextul social-politic și mai ales de obsesiile și preocupările unei lumi întregi.
Iar iubirea dintre Avram Iancu, conducătorul moților în Revoluția de la 1848, și Johanna Farkas, o adolescentă unguroaică, este exact o astfel de poveste de-a dreptul incredibilă. Mai ales dacă dăm crezare legendei conform căreia ea i-a salvat viaţa Crăișorului în 1849!
Dincolo de orice poveste, stau realitățile istorice ale timpului. Iar contextul de la acea vreme ne spune ca e absolut imposibil ca acest lucru să se fi chiar întâmplat!
Avram Iancu, avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
O persoană importantă în viaţa sa, se pare că a fost Johanna Farkas, Háni, o tânară din Abrud, despre care o mărturie orală consemnată spune că i-a salvat viața, în mai 1849.
Johanna Farkas, născută dintr- un tată unitarian şi o mamă romano-catolică, a fost tânara cu care Iancu, se pare, a avut cea mai îndelungată relaţie. Era cu 10 ani mai mică decât el, la o vârstă la care te impresionează puternic faima și mai ales carisma oamenilor. Iar despre Iancu nu se poate spune că i-ar fi lipsit ceva din toate acestea. De altfel, Johannei ar putea să îi datoreze chiar viața, pentru că se spune că este cea care l-a înștiințat de sosirea trupelor revoluţionare maghiare şi astfel Iancu a putut pleca la timp din fața pericolului. Háni nu doar că l-a rugat să plece pentru a-și salva viața, ci l-a și condus prin grădina din spatele casei, spune povestea. Atfel, Iancu a reușit să părăsească Abrudul în ultima clipă și s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.
Chiar dacă, în fapt, Háni ar fi putut să-l prevină, deoarece tatăl ei, preot şi avocat în Abrud, putea să afle de sosirea forţelor revoluţionare maghiare în zonă şi să îi spună și fiicei sale, această poveste nu este confirmată științific. Sunt voci care spun că, de fapt, o servitoare l-ar fi avertizat pe Iancu de iminentul pericol.
Oricum ar fi stat lucrurile, iubirea dintre Avram Iancu și Johanna Farkas în timpul revoluţiei ne oferă o lecţie interesantă. Între ideologie, strategiile politice și contextul extrem de volatil al epocii, iubirea reușește cumva să își croiască loc. Sau poate exact în pofida acestora, ea trebuie să își găsească loc. Altfel, viața însăși nu ar mai avea sens!
https://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu
Cine știe povestea lui Florin Piersic, știe și că era aproape tot timpul îndrăgostit de partenerele lui de scenă. Una dintre constante, însă, pare să fie originea maghiară a multor dintre iubiri, știute sau neștiute. Dar fel de bine putem spune că toată lumea era îndrăgostită de frumoasa Anna Szeles, la fel de frumoasă chiar și acum!
Dar șarmantul Florin Piersic nu a fost niciodată bărbatul unei singure iubiri. De altfel, a mărturisit public că „Eu cred că suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire. Fără dragoste ar fi pustiu în lume. Iubirea poate să umfle pânzele speranţei, dar singură nu poate niciodată să ducă corabia la mal”.
La vremea la care a cunoscut-o pe Anna Szeles, Florin Piersic încheiase deja căsnicia cu Tatiana Iekel, mama primului său copil, Florin Piersic Jr., și trecuse prin mai multe relații foarte publice deși nu oficializate. Anna avea 23 de ani și despre prima întâlnire cu Florin Piersic a povestit că a fost pe vremea când filma pentru Vârsta dragostei. După ce Florin a invitat-o la un spectacol, regizorul Francisc Munteanu a avertizat-o să nu se ducă, pentru că va sfârși prin a se îndrăgosti de Piersic.
Chiar dacă nu din primul moment al întâlnirii, Florin Piersic tot a cucerit-o pe Anna și a făcut-o pe modelul Cyrano De Bergerac. Deși nu avea nevoie de un Făt-Frumos care să dea voce scrierilor lui pătimașe, avea nevoie, totuși de un ”poștaș”. Și pentru că viteza de acțiunea a Poștei Române nu putea ține pasul cu impetuozitatea lui Piersic, s-a folosit de cel mai comod mijloc de transport al vremii. Trenul. Mai exact controlorul de bilete, cunoscutul ”naș”. Povestea a fost spusă tot de Anna, care la vremea respectivă făcea des naveta cu trenul, pentru că locuia în Ardeal și filma în București. De obicei călătorea la cușetă și până la Cluj reușea să se odihnească, atfel încât salva o zi de lucru. Dar odată cu dezlănțuirea Piersicului, acest lucru s-a dovedit imposibil, pentru că o noapte întreagă, în tren, a primit scrisori de dragoste de la el, aduse de controlorul de bilete. Florin Piersic lansase ofensiva și nu avea deloc gând să bată pasul pe loc! Sau așa credea el, pentru că Anna nu a capitulat definitiv, chiar dacă într-una dintre scrisori o chiar cerea de nevastă.
S-au căsătorit în 1975, un an mai târziu a venit pe lume fiul lor, Daniel. Mariajul a ţinut 10 ani, dar ei nu au locuit efectiv împreună. Ea era la Cluj, el, în București. Făceau naveta ca să se vadă, pentru că ea juca la Teatrul Maghiar din Cluj. Cu siguranță ar fi putut să se mute în capitală, chiar dacă accentul ei maghiar i-a creat probleme pe ecran, dar Anna Szeles a vrut să își păstreze independența. Și probabil nu avea nici foarte mare încredere în fidelitatea lui Florin Piersic. Iar intuiția ei a fost corectă, pentru că au divorţat în 1985, după ce, spunea ea, aflase prea multe. Anna Szeles s-a mutat în Ungaria cu copil cu tot și trăieşte la Budapesta, însă revine an de an în România.
Într-un interviu recent la un post de televiziune, Florin Piersic a povestit în stilu-i caracteristic despre iubirea lui cu Szeles și familia lor mai puțin conformistă. A fost o căsnicie excepțională, spune el! Și cu siguranță a iubit-o teribil, tot în felul lui. Relația lor s-a păstrat bună peste timp, a sprijinit-o chiar și când a plecat cu copilul lor la Budapesta. Iar Daniel, băiatul Annei Szeles cu Florin Piersic, a revevenit și el des la Cluj. Acum trăiește împreună cu familia lui în Austria. Marea poveste de iubire a părinților lui, legendara frumusețe a mamei și enorma personalitate a tatălui și-au pus, probabil amprenta asupra lui și l-au făcut să stea departe de ochii lumii.
de Tibi Codorean
Provin dintr-o familie mixtă. Dar asta e valabil pentru toți oamenii, că mă gândesc că o familie non-mixtă ar fi una în care părinții tăi sunt și frați între ei. Toate familiile sunt mixte, depinde doar felul în care se mixează. În a mea s-au mixat în proporții aproximativ egale atât elemente românești, cât și elemente ungurești. Ca să nu fiu părtinitor față de vreuna dintre părți, primul meu cuvânt a fost în engleză. Băiet fiind, am învățat poezii atât în limba română, cât și în maghiară. Am făcut grădinița în limba maghiară și, ca să compensez, am făcut școala vieții în limba română. Am sărbătorit paștele de două ori, mai puțin în anii în care Iisus și Jezus înviau împreună.
Am avut mereu o graniță clară în interiorul meu. Cu unii bunici vorbeam într-o limbă, cu ceilalți în alta. De fiecare dată când vreunul dintre bunici încerca să rupă o frază și să-mi vorbească în limba celeilalte jumătăți a familiei, mă supăram și îl somam să vorbească “frumos”. Eu eram vameșul și nu lăsam nimic să treacă dintr-o parte în alta. Eu eram singura parte comună a celor două cercuri care se intersectau. Eu eram fele apă, fele viz.
Am încercat să mențin un echilibru în felul în care mă comportam cu bunicii, să nu simtă vreunul că e defavorizat, pentru că asta ar fi avut grave consecințe diplomatice. Nu voiam să stârnesc un conflict interetnic prin faptul că favorizam una din părți. Cât timp am trăit în Vulcan, aproape de ei, a fost ușor. Când am început facultatea la Cluj – a fost mai greu.
Una din cele mai mari bucurii ale unei bunici e să-și vadă nepoții mâncând. În scurtele vizite acasă, eu treceam pe rând pe la ambele bunici și, inevitabil, mâncam la amândouă. Nu puteam să-i spun Reghinei să-mi pună mai puțini ardei umpluți sau mai puține sarmale pentru că ar fi știut că mă păstrez pentru supa cu găluște și paprikașul de pui de “dincolo”. Nu puteam să-i spun lui Ibolya că nu vreau lucskos sau gomboc, pentru că ar fi știut că m-am aruncat la mămăligă cu tocăniță “dincolo”. Așa că mâncam dublu. Așa am ajuns ca acum să-mi aduc aminte de bunicile mele de fiecare dată când mănânc până mă doare burta. Cumva previzibil, de una îmi aduc aminte în română, de cealaltă în maghiară.
Ok, probabil că aș fi putut să le spun să-mi pună câte o jumătate de porție fiecare și ar fi înțeles situația mea. Poate că nu refuzam mâncarea pentru că amândouă găteau excelent și eu veneam acasă după două săptămâni de pateu și zacuscă și paste amestecate cu conservă de porc, că doar atât știam să gătesc în studenție.
de Julia Nagy
Dacă vi s-a părut dramatic în copilărie să aflați că nu există Moș Crăciun, ia luați de aici la dublu: Angyalka și Moș Crăciun sunt prieteni… dar nu există.
Cu câteva zile înainte de Karácsony/Crăciun, casa bunicilor începea să miroasă a prăjituri: Arlechin, Televizor, Buburuze, cornulețe… Toate ieșeau aburinde din bucătăria ferecată ca un laborator și intrau în camera bună, aia rece… de ieșeau aburi din gură când intrai în ea. Doramama (n.r. bunica unguroaică) era strictă cu regimul lor. Nu se atingeau până de Crăciun. Prăjiturile decupate de marginile boțite erau acoperite cu ștergare albe cu albastru și… se duceau, lăsând în urmă mirosul acela îmbietor, dulce, ademenitor. Dar nu, nu te puneai cu Doramama.
Marginile tăiate, ”deșeurile” – cum le numea bunicul meu (Buni, n.r. bunicul meu drag oltean) erau singurele la care aveam dreptul până de sărbători.
Apoi urmau sarmalelele, salatele, supa de găluște de duminică, friptura, cârnații… Totul se făcea după un calendar ritualic al meniului. Eu și Buni ieșeam la plimbările de dimineață și la cele după somnul de prânz iar Doramama mai ieșea din când în când din laborator cu șorțul plin de făină. Îi simt și acum obrajii rumeni lipindu-se de obrajii mei reci. Și mirosul… mirosul de cozonac.
Zilele păreau infinite până când venea Angyalka… și Moș Crăciun. Angyalka aducea bradul, Moșu’ cadourile, parcă. În fine, nu mai țin minte explicațiile. Cert e că erau prieteni și… îmi aduceau daruri. Eram ușor contrariată că, la grădiniță, colegii mei (la vremea aceea eram la o grădiniță în limba română, după câțiva ani la grădinița maghiară) nu știau de Angyalka. Bizar, dar, evident, Doramama și Buni știau mai bine cu siguranță și, în plus, puteam să cer cadouri și de la Angyalka și de la Moș Crăciun. Așa că nu am contestat dihotomia acestei sărbători care aducea miros de portocale în casă.
Și apoi venea Ajunul. Nu aveam voie în camera mare câteva ore. Și apoi… seara, se stingeau luminile, și după minute de așteptare, ușa albă se deschidea scârțâind.
Umbre jucăușe dansau pe plafonul înalt și apoi intram.
Angalka a venit.
Bradul împodobit mi se părea o minunăție și eram convinsă că a avut loc Angyalka să-l arunce în casă prin geamurile înalte care erau crăpate. Și bradul era mare și cu multe luminite și globuri colorate.
Cântam „Mennyböl az angyal” și „Pásztorok, Pásztorok”… și, apoi brusc, se auzea ceva din camera cealaltă care trebuia inspectat… niște clopoței (care erau în mâinile uchiului meu și care nega orice asociere cu personajele serii). Evident, situația trebuia inspectată… toate camerele luate la rând și apoi, la revenire… surpriză.
Sub brad, erau cadouri!
Venise Moșu. Moșu și Angyalka erau prieteni. Și totul era de la ei. Si mă iubeau, dar niciunl nu putea să stea mult că erau în grabă. Așa că… reluam cântarea și pentru Moșu: “Moș Crăciun cu plete dalbe…” și „Domn, domn să înălțăm…” și, la final, unchiul meu insista să cântăm și… ”O Tannenbaum”. Pentru asta nu am explicații. Era în repertoriu.
Cu cât creșteam, treaba cu Angyalka și Moșu’ devenea dubioasă. Am aflat la grădiniță că nu e Moș Crăciun. Și mi-am dat seama că e posibil ca și Angyalka să nu existe. Dar nu le-am spus bunicilor. Și ușa albă scărțâind se deschidea iar apoi sunau clopoțeii….
Despre maghiarii în timpul regimului comunist, două abordări: după înlăturarea regimului comunist al lui Kun Béla din Budapesta și din perspectiva contextului intern, într-un nou episod din Războiul în istorie, cu Dr. Cosmin Popa.
Când s-a bazat cu adevărat România pe loialitatea maghiarilor și ce-a câștigat din acest pariu? O incursiune în istoria româno-maghiară, ghidată de Cosmin Popa, istoric la Academia Română.
Cum au devenit maghiarii, din națiune dominantă, o minoritate? Ce nu se spune despre momentul 1918-1919? Aflăm de la istoricul Cosmin Popa și invitații săi, într-un alt episod de pe frontul relațiilor româno-maghiare, povestit din mai multe perspective.
Cine a fost Mocsáry Lajos și de ce îi dedicăm un episod special în istoria relațiilor româno-maghiare? “Moștenirea lăsată de acesta e demnă de studiu și de reflecție și astăzi”, notează istoricul Cosmin Popa.
Îl chema Petre Stroe, dar copiii cu care bătea mingea pe tăpşanul de la marginea Lugojului (…) îi spuneau „baci Petre”. Din solidaritate, până şi băieţii lui, Gică şi Puiu, renunţaseră la „tati” şi optaseră pentru acelaşi apelativ
„De astăzi eşti Dan Daniel”. Atât dura, pe vremea comuniștilor, să îți pierzi identitatea. După reguli asemăntoare, Lajos devenea Ludovic, László – Ladislau și lista poate continua.
Posada este un punct conflictual dintr-o lungă relație de vasalitate a Principatului Românesc față de Regatul Maghiar. Despre demontarea miturilor care determină tonul comunicării despre relația româno-maghiară, am filmat o serie întreagă de episoade explicative cu Dr. Cosmin Popa, istoric.
Rămânem în evul mediu pentru o călătorie în istoria nobilimii maghiare din Transilvania, cu Dr. Cosmin Popa, istoric al Academiei Române și ghidul nostru pe fronturile Războiului din istorie.
Știați că cea mai interesanta parte a istoriei româno-maghiare s-a scris în perioada medievală? Însă doar dacă vă uitați cu ochelarii 3D ai obiectivității la triada Iancu de Hunedoara – Korvin Matyas – Ștefan cel Mare.
Încorporarea Transilvaniei în Regatul României, după Primul Război Mondial, a schimbat dramatic situația maghiarimii din această regiune. Din națiune dominantă a Transilvaniei, maghiarii au devenit peste noapte minoritate, într-o țară care până atunci nu avusese, cu excepția integrării Dobrogei, experiența guvernării minorităților. Eșecul integrării maghiarilor în noua României în perioada interbelică este un fapt, însă responsabilizarea exclusivă a uneia dintre părți nu ne ajută să înțelegem situația. Putem fi lesne acuzați de istorism, însă opțiunile ambelor părți în toată perioada interbelică au fost limitate, iar rezultatul final a fost predeterminat, în bună măsură, de evoluțiile istorice de până atunci.
Șocul autodeterminării românilor din Transilvania, la 1 decembrie 1918, avea să fie doar unul dintre primele. Tratatul de la Trianon, denumit și cea mai mare tragedie națională de după bătălia de la Mohacs, deposeda Regatul Ungariei de 2/3 din teritoriu și 1/3 din populația de etnie maghiară și 2/3 din populația de diverse etnii. Practic, toți vecinii Ungariei au primit teritorii provenind din vechiul Regat, România mărindu-și considerabil suprafața, iar statele nou formate, Regatul Unit Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și Austria primind și ele teritorii importante cu populație mixtă. Confruntați cu un asemenea șoc, la care s-a adăugat scurta ocupație românească a unei părți din Ungaria, între vara lui 1919 și primăvara lui 1920, maghiarilor din teritoriile desprinse le-a fost imposibil să se adapteze la noul statut, cu atât mai mult cu cât politicile noilor țări gazdă erau îndreptate exclusiv către consolidarea statalității și centralizare. Preluarea puterii de către un curent eterogen politic, reprezentat de Regentul Miklos Horty, după înlăturarea regimului bolșevic al lui Bela Kuhn, într-o țară nu doar învinsă, dar și profund demoralizată, lăsa la dispoziția noilor guvernanți puține opțiuni pentru consolidarea națiunii. Revizionismul, sub deviza „restituției integrale”, a reprezentat în toată perioada interbelică, daca nu singura, printre puținele deziderate capabile să reunească sprijinul majorității maghiarilor.
Principalul fenomen cultural a fost însă parțiala decuplare a noilor minoritari de la corpul națiunii maghiarilor din Ungaria, petrecut nu doar în virtutea unor evoluții din interiorul comunităților de maghiari, dar mai ales în urma interacțiunii dintre politicile noilor state naționale, aspirațiile maghiarimii și politica externe a Ungariei. Dominantă însă a fost rezistența pașnică a maghiarilor față de noile realități politice, nu doar ca urmare a respingerii lor generale, dar mai ales a absenței unor soluții viabile propuse maghiarilor de către statele succesoare. Nu au lipsit încercările de adaptare, gesturile de bunăvoință și nici apelurile creatoare, însă timpul scurt și imensele rezerve de neîncredere reciprocă au îngreunat un proces care se anunța dificil, chiar și în condiții ideale.
În Transilvania, perioada de maximă efervescență politică printre maghiari s-a înregistrat între 1920 și 1923, între Trianon și Constituția din 1923, obiectivul fiind încercarea maghiarilor de influențare a modelului politic emergent al României Mari, în scopul prezervării preponderenței maghiare în instituțiile Transilvaniei și al obținerii unei autonomii administrative și culturale.
Nu au lipsit nici inițiativele de regândire a rolului Ungariei în Europa, ca modalitate de restituire a greutății politice pierdute. Gusztav Gratz, ministru de externe al Ungariei în 1921, partizan al restaurării Habsburgilor, prin Carol I, susținea ideea complementarității economice a Ungariei și Austriei, în binomul agrar-industrial, pledând pentru formarea unei federații dunărene între cele două state. Potrivit acestuia, nucleul astfel format ar fi trebuit să atragă și celelalte state ale zonei într-o confederație. Reacția României și a Cehoslovaciei la încercările lui Carol I de a se întoarce ca rege al Austriei și Ungariei, Praga și Bucureștiul amenințându-le pe cele două cu ocupația, arată că planul lui Gratz se adresa mai ales viitorului.
Viitorul episcop, Miklos Makay, a contribuit esențial la reinventarea conceptului de Europa Centrală, susținând ideea unei falii între statele germanice și cele aflate în diferite perioade sub ocupație rusă, germană sau otomană, la care raporta și Ungaria. Pentru Makay, statele cuprinse între Marea Baltică și Balcani ar fi fost compatibile pentru formarea unei subregiuni, parte a viitoarelor „State Unite” ale Europei Centrale.
Politica externă a Ungariei interbelice, contrar impresiei degajate din lecturile istoricilor din statele învingătoare, nu a fost în întregime consacrată revizionismului. Alături de Iugoslavia, Polonia, România și Bulgaria, în perioada 1930-1931, Ungaria a făcut parte din grupul țărilor agrare, care au încercat armonizarea politicilor economice, în scopul exploatării comune a oportunităților economice oferite de piețele Europei de Vest. Criza economică și absența unor mecanisme politice de natură să faciliteze cartelizarea țărilor în cauză a dus la eșecul inițiativei. Aceasta a fost însă continuată de Iugoslavia, Turcia și România în contextul Înțelegerii Balcanice, dar fără un succes deosebit.
Pentru maghiarii din România Mare, întreaga perioada interbelică a stat sub semnul eforturilor de adaptare la noul statut, în condițiile încercării de păstrare a unității culturale a întregii națiuni maghiare. Așa cum observa și Levente Salat, deși românii din Transilvania aveau deja la momentul Unirii o consistentă istorie a luptei pentru drepturile minoritare, contrar promisiunilor de la 1 Decembrie, nu au manifestat o sensibilitate aparte față de problemele noii minorități maghiare. Într-o scrisoare adresată în 1929 proaspătului prim-ministru al României, Iuliu Maniu, fostul ministru al naționalităților din Ungaria, Oszkar Jaszi, evocându-i liderului român nu doar cum a respins, cu eleganța, propunerea guvernului Karolyi pentru o Ungarie federală, i-a amintit și promisiunea făcută atunci ca în România Mare națiunea maghiară să fie liberă și egală în treburile politice și cele culturale. „Domnule prim-ministru, a încheiat Jaszi, cred și acum în seriozitatea și cinstea promisiunii Dumneavoastră.”
România nu doar că își dublase teritoriul, dar devenise și un stat multinațional sau cu o componentă minoritară importantă. Recensământul din 1930, ale cărui rezultate sunt dincolo de orice îndoială, au relevat că din cele peste 18 milioane de locuitori, românii reprezentau 71,9%, maghiarii – 7,9%, germanii – 4,1%, iar evreii – 4%, restul fiind ucraineni, slovaci, rusi, cehi, turci, tătari, țigani și alții. În Transilvania, situația era următoarea: din cele 3 208 767 de cetățeni, 57% erau români, 24,4% maghiari, 9,8% germani și 3,2% evrei.
Încapsularea celor două comunități în convingerea autosuficienței, așa cum o numea Sandor Biro într-o lucrare apărută în 1948, cu scopul excluderii reciproce de la construcția statala, a continuat cu și mai multă obstinație în perioada interbelică, de această dată românii fiind elementul conservator. Trăsătura dominantă a epocii, care a îngreunat semnificativ eforturile maghiarilor de a se adapta la noua situație, a fost neîncrederea majorității românești în noua minoritate, fapt care făcea ca mai toate demersurile sale pentru respectarea promisiunilor de la Alba-Iulia să fie puse sub semnul iredentismului. Efortul dublu al României Mari de modernizare și centralizare, necesitate firească a rezultatului războiului, nu doar că nu lăsa puțin loc pentru manifestarea plenară a minorităților, cu precădere a celei maghiare, dar era și cointeresat, într-o oarecare măsură, în existența unui „dușman” interior, al cărui spectru să contribuie la păstrarea unei societăți consolidate, odată ce marile obiective naționale fuseseră realizate.
Deși în istoriografia românească a ultimilor ani, lucrurile sunt prezentate în forma unui conflict între centralismul bucureștean, întruchipat de Ionel Brătianu și Alexandru Averescu, și localismul transilvan și bucovinean, la care au aderat și minoritățile, cu precădere cea maghiară, lucrurile sunt ca de fiecare dată mult mai complicate. Virulenta dispută între Alexandru Vaida-Voievod, principalul susținător al autonomiei transilvane, și Ionel Brătianu, în care primul acuza extinderea abuzivă a practicilor Regatului în Transilvania și infuzia masivă de funcționari și aparat polițienesc, ascunde de fapt un efort masiv al României de preluare a controlului asupra unui spațiu urban dominat numeric și cultural de elementul maghiar. Refuzul funcționarilor maghiari de a depune jurământul de fidelitate față de România, în proporție de aproape 90% dintre aceștia, programat să aibă loc la 29 decembrie 1918, cu mult înainte de semnarea tratatelor de pace, a generat nu doar tensiuni politice, dar și blocarea parțială a administrației din Transilvania. Acest fapt a determinat o relativă infuzie de funcționari, judecători și polițiști din Vechiul Regat, care ulterior a fost taxat inclusiv de liderii români drept o „anexare” a Transilvaniei. Chiar și așa, lucrurile erau relative. După organizarea Marelui Sfat al Țării, care a ales Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în decembrie 1918, organizarea autonomă a fost păstrată nu doar pentru întreaga regiune, dar și pentru Cluj și Sibiu, iar preponderența maghiară în instituții a rămas aproape neafectată. Spre exemplu, în Târgu-Mureș, în decembrie 1922, personalul Primăriei număra 450 de angajați, care nu cunoșteau limba română, iar primul proces-verbal în limba română a fost încheiat în ianuarie 1923, de către primarul Emil Dandea, deși până atunci localitatea mai avusese trei primari români.
Participarea maghiarilor la viața politică a Transilvaniei, nu doar a României, a fost una extrem de redusă în primii ani de după Unire. Alegerile din toamna lui 1919 au fost boicotate de majoritatea maghiarilor, fiind consemnată participarea unei grupări de intelectuali maghiari, printre care și Karoly Kos, care a reușit trimiterea a 12 reprezentanți în Parlament. Lui îi datoram una dintre primele încercări de teoretizare a noii situații a maghiarilor. Editorialul Glasul care strigă, publicat în ianuarie 1921, după ratificarea Tratatului de la Trianon în Parlamentul Ungariei, stabilea în bună măsură cadrele vizunii maghiare cu privire la contractul social ce trebuia încheiat între majoritatea română și minoritatea maghiară. Deși ridiculizat și acuzat de oportunism de presa maghiară din Transilvania, pentru că acceptase fotoliul parlamentar din partea lui Iuliu Maniu, Kos susținea participarea activă a maghiarilor la viața noului stat, prin organizarea unei vieți politice, culturale și economice de sine stătătoare a maghiarimii transilvane, în scopul obținerii autonomiei din partea majorității. Esența apelului lui Kos era aceea că maghiarii promiteau loialitate statului român, în schimbul recunoașterii specificului lor, în forma autonomiei administrative, culturale și religioase.
Desființarea Consiliului Dirigent de către guvernarea Partidului Poporului al lui Alexandru Averescu, în aprilie 1920, angajat nu doar în centralizarea țării, dar și în autentica ei modernizare – Partidul Poporului a aplicat reforma agrară și a adoptat o serie de măsuri reformiste – a readus pe tapet disputa dintre partizanii centralizării și adepții autonomiei. Constituția liberală din 1923, a închis disputa între cele două viziuni, Regatul României fiind declarat stat „național unitar și indivizibil”, chiar dacă a fost întâmpinată cu vii critici de Iuliu Maniu și o bună parte din conducerea Partidului Național Român. Legea reformei administrative din 1925, care împărțea țara în 72 de județe, a definitivat, în bună măsură, profilul de stat centralizat al României.
O parte din imperfecțiunile majore ale Constituției din 1923, așa cum era menținerea femeilor în stare de inferioritate civică, au fost rezultatul consensului între românii din Vechiul Regat și cei din Transilvania. Așa cum însuși Iuliu Maniu recunoștea într-o scrisoare către Alexandru Vaida-Voievod, neacordarea dreptului de vot femeilor a avut motivații de ordin național. În condițiile în care populația feminină maghiară era preponderentă în centrele urbane, iar cea românească era răsfirată în zonele rurale, acordarea dreptului de vot pentru femei, potrivit calculelor lui Maniu, ar fi dus la creșterea voturilor elective maghiare cu 1/3 mai mult decât cele românești.
Dincolo de dezideratul general al păstrării specificului maghiar prin organizare autonomă, opțiunile politice și ideologice ungurilor din România au fost diverse, oscilând între neparticiparea la viața noului stat, prin boicotarea instituțiilor, participare și integrare condiționată și iredentism. Accentul, pe fiecare dintre ele, s-a pus în funcție de circumstanțele internaționale și de politicile statului român, fără ca maghiarii să poată fi definiți de o opțiune sau alta, însă implicarea acestei minorități în viața politica românească a fost o constantă, până la instaurarea dictaturii regale în 1938.
Principala formațiune politică maghiară din Transilvania a fost Partidul Maghiar. Înființat în decembrie 1922 la Cluj, din fuziunea altor două partide nou-constituite, Partidul Popular Maghiar și Partidul Național Maghiar, Partidul Maghiar a reunit, în numele dezideratelor naționale, persoane și grupări cu orientări ideologice din cele mai diferite. Principalul obiectiv al acestuia, în toată perioada interbelică, a fost conservarea specificului minorității maghiare, dacă nu prin obținerea autonomiei, cel puțin prin uzul neîngrădit al limbii în cultură, instrucție și administrație, dar și prin conservarea autonomiei Bisericii Reformate, în condițiile declarării prin Constituție a BOR drept „biserică dominantă”. În condițiile eforturilor Bucureștilor de creștere a coeziunii statale, inclusiv prin subminarea preponderenței politice, culturale și economice a maghiarilor în Transilvania, dar mai ales prin consolidarea elementului românesc, Partidul Maghiar și-a concentrat activitatea pe promovarea obiectivelor naționale, amânând permanent clarificările ideologice. Având în vedere prezența masivă a aristocrației, marilor proprietari și a politicienilor din Imperiul Austro-Ungar în cadrul PM, lucrurile nu aveau cum să stea altfel. După alegerea lui Gyorgy Bethlen la conducerea PM, în 1926, disensiunile ideologice din partid au devenit și mai pronunțate. În cele din urmă, în 1927, grupul reformist coagulat în jurul lui Istvan Kecskemethy, alături de Miklos Krenner, un influent profesor și jurnalist maghiar al vremii, sau de Karoly Kos, a reînființat Partidul Popular Maghiar, care alături de obiectivele naționale, preluate de la PM, susținea necesitatea unei politici de modernizare și democratizare a țării, nu doar în folosul maghiarilor ci al tuturor cetățenilor români.
Puțin mai târziu, în jurul revistei „Erdelyi Helikon”, înființată în 1928 de fostul ministru de externe al Ungariei, revenit în 1926 în România, Miklos Banffy, a luat ființă o altă grupare, care s-a pronunța pentru apropierea reală între maghiari și români. Grupării din jurul „Erdelyi Helikon” îi datorăm una dintre cele mai complexe încercări de schimbare de paradigmă în relațiile dintre români și maghiari. Transilvanismul, căci despre acesta este vorba, susținea ideea unui destin comun al românilor, maghiarilor și al sașilor, de unde și necesitatea unei apropieri autentice, văzut ca o necesitate istorică impusă de specificul acestei regiuni.
La începutul anilor ’30, tendințele de fragmentare ideologică a maghiarimii s-au accelerat, noile formațiuni apărute rămânând totuși, în bună măsurăm prelungiri ale vieții politice din Ungaria. În 1933 a luat ființa Partidul Micilor Agrarieni, partid țărănesc de centru-stânga, care avea să cunoască o scurtă carieră strălucitoare în Ungaria postbelică, iar în 1934 a fost înființată Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSz), grupare de stânga care avea să se alăture comuniștilor români în politica de sovietizare postbelică a României.
În toată perioada postbelică, Partidul Maghiar a rămas principala formațiune politică a maghiarilor din România. Trimițându-și cu regularitate reprezentanții în Parlament și reunindu-i pe cei mai influenți maghiari din România, Partidul Maghiar a fost considerat de București, în perioada interbelică, nu doar un interlocutor pentru problemele minoritare ci și un canal de comunicare cu Budapesta.
Instaurarea dictaturii regale și înființarea Frontului Renașterii Naționale, în 1938, avea să ducă și la suspendarea activității partidelor maghiare. Pentru gestionarea problemelor minorității maghiare a fost înființată o nouă structură, Comunitatea Populară Maghiară, în fruntea căruia a fost numit Miklos Banffy, care a funcționat până la Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940. În urma alegerilor din vara anului 1939, maghiarii și-au trimis în noul Legislativ 9 deputați și patru senatori aleși, însă eșecul României de integrare armonioasă a maghiarilor și resurgența revizionismului în Ungaria, au făcut ca activitatea noilor forme de organizare să devină irelevantă.
Surse:
• Istoria României, Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan (Coord), Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.
• Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului, Istorie și diplomație în perioada interbelică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.
• Maghiarii din România și etica minoritară (1920-1940), Lucian Nastasă, Levente Salat (Ed), Cluj-Napoca, Editura Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003.Piroska Balogh, „Transylvanism: Revision or Regionalism?”, Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.
Când vine vorba despre ironii, suntem campioni. Și unii, și alții, din ambele tabere. Artileria este grea, iar armele imbatabile. Însă, cel mai important este că avem umor. Toți. Și românii, și maghiarii. Parcă am fi frați, zău așa.
Când împrumutăm cuvinte din alte limbi, nu le mai dăm înapoi. Prin urmare, nu prea e vorba despre un împrumut în sensul clasic. Cuvintele care trec granita sunt luate, modificate și… adjudecate.
Căderea lui Ceaușescu părea că avea să dezamorseze tensiunile între români și maghiari, dar resentimentele, frustrările și fricile acumulate într-un deceniu obsedant au fost decontate în primele luni de libertate. Pe fondul renașterii culturale și politice maghiare din Transilvania, care dusese în primele două luni ale anului 1990 la reînființarea școlilor și secțiilor cu predare în maghiară din Timișoara și Cluj, demararea discuțiilor similare la Târgu-Mureș avea să ducă, în cele din urmă, la confruntările de stradă din 19-20 martie 1990. Decizia conducerii liceelor „Alexandru Papiu Ilarian” și „Bolyai Farkas” din Târgu Mureș de desființare a bilingvismului și de transformare a lor în școli cu limba de predare română, respectiv maghiară, s-a transformat în subiect al unor demonstrații publice și greve, la care s-au raliat ți studenții din Institutul Medico-Farmaceutic din oraș. Alimentarea, atent dozată dintr-un centru rămas necunoscut, a temerilor, atât între maghiari, cât și între români, prin colportarea de zvonuri, denaturări și știri false, legate de doleanțele maghiarilor și reacțiile românilor la ele, au adus tensiunea latentă la cote paroxistice. După amplasarea politică a taberelor, prin UDMR și Vatra Românească, într-o stranie stare de expectativă aflându-se Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, condus de Ion Iliescu, evenimentele s-au derulat după toate regulile a ceea astăzi numim conflicte hibride. Profanarea agramată a statuii lui Avram Iancu din Târgu Mureș și cea lipsită de sens a lui Nicolae Bălcescu din Sovata, personaj cunoscut și de maghiari ca fiind un partizan ardent al reconcilierii dintre cele două națiuni, dar mai ales celebra știre a Agenției Naționale de presă „Rompres”, „Ce și-a permis o farmacistă”, i-au pus pe românii din oraș în stare de maximă alertă. Bombardați și ei cu zvonuri și articole de presă privitoare la venirea iminentă în oraș a miilor de țărani români de pe Valea Gurghiului, în realitate venind mai puțini decât au fost anunțați, maghiarii s-au crezut confruntați cu iminența unui pogrom.
Confruntările de stradă din 19 și 20 martie, devastarea sediilor partidelor anticomuniste și al UDMR,
agravate de non-intervenția Miliției, au dus la 5 morți și 278 de răniți. Intervenția tardivă a Armatei în seara de 20 martie a dus, în cele din urmă, la stoparea confruntărilor.
Odios, prin mecanismele sale artificial antrenate, și criminal, prin urmările sale, martie 1990 a lăsat urme adânci în conștiința locuitorilor din oraș și nu numai. Susținând că România a fost victima unei încercări de destabilizare etnică, cu scopul dezmembrării teritoriale, puterea postcomunistă a folosit prilejul pentru a restaura o bună parte din structurile ceaușismului, în primul rând vastul aparat de securitate și represiune. Confruntările interetnice de la Târgu Mureș nu au fost decât primul episod dintr-o lungă serie de confruntări civile care aveau să marcheze România primilor ani postcomuniști, dovedind că deși Ceaușescu fusese înlăturat, cei care îi făcuseră posibilă dictatura erau hotărâți să profite copios de dispariția sa. Încă o dată, „pedala maghiară” se dovedea o rețetă pe cât de simplă, pe atât de eficientă, pentru a obține din partea românilor, dacă nu supunere totală, măcar acceptare.
Surse
Stefano Bottoni, Transilvania roşie, Comunismul român şi problema naţională 1944–1965, Editura Institutului pentru Studiul Problemelor Minorităților Naționale, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2010.
Edward Behr, Sărută mîna pe care n-o poți mușca, Românii și Ceaușeștii: Investigația unui blestem al istoriei, Humanitas, București;
Lavinia Betea, Diac, Cristina; Mihai, Florin-Răzvan; Țiu, Ilarion, Viața lui Ceaușescu, Fiul Poporului, Vol I, Adevărul, 2013;
Lavinia Betea, Mihai, Florin-Răzvan; Țiu, Ilarion, Viața lui Ceaușescu, Tiranul, Vol 3, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012;
Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul Carpaților, Polirom, Iași, 2011;
Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980, INST, București, 2014;
Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999;
Kenneth Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944-1965, University of California Press, Berkeley, 1971;
Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu, Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Editura Litera, București, 2018;
Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceaușescu’s Romania, University of California Press, Berkeley, 1991;
foto: Wikipedia
”În oraşelor româneşti cu un segment important de etnici maghiari, constatăm că plăcuţele bilingve împodobesc şi străzile, pieţele sau instituţiile acelor oraşe. Nimic mai firesc, iar cine vede aici pricină de război a stat atât de mult pe băncuţele vopsite tricolor de Gheorghe Funar la Cluj”. Nu o zicem noi, o zice Radu
Reconcilierea dintre români și maghiari, întreprinsă în perioada 1945-1948, deși s-a făcut sub auspicile sovietizării României, a avut o serie de elemente obiective, care țineau de stabilirea unui nou contract social între majoritate și minoritățile naționale. În perioada scursă până la moartea lui Stalin, minoritățile din întreaga Europă Orientală s-au bucurat de o atenție deosebită din partea sovieticilor, fiind una dintre componentele de bază ale rețetei politice aplicate de aceștia pentru consolidarea „lagărului democratic”.
Maghiarii din România nu au făcut excepție. În septembrie 1951, consilierii Ambasadei URSS de la București i-au înmânat lui Teohari Georgescu, ministrul de interne, un memorandum în care se prevedea înființarea unei regiuni autonome maghiare în Transilvania. Documentul propunea două scenarii privitoare la înființarea noii unități administrative. Primul, propunea trasarea regiunii pornind la zonele locuite de secui, având în componență 8 raioane, cu centrul la Târgu-Mureș, rezultând o preponderență etnică maghiară de 79%. Al doilea, prevedea înființarea unei regiuni mai întinse ca teritoriu, având centrul la Cluj, cu o populație de 900 000 locuitori, față de 600 000 cât se propunea în prima variantă, dar cu o preponderență maghiară de 57,6%. Conștienți de șocul pe care l-ar fi produs în rândul românilor a doua variantă, Clujul fiind punctul nodal al luptei pentru supremație națională în Transilvania, sovieticii sugerau ca prima variantă, cea mai compactă, ar fi fost mai ușor de realizat.
Documentul sovietic se adăuga discuțiilor interne din România referitoare la redactarea unui noi constituții, de natură să fixeze legislativ transformările politice, economice și sociale petrecute în perioada scursă după 1948. Deși a fost receptată de comuniștii de la București drept un ordin direct al lui Stalin, care urma să fie executat întocmai, măsura a fost anunțată public de abia în vara lui 1952, în „Scînteia”, fără a fi supusă unei discuții publice, chiar și formale.
Hotărârea lui Stalin de a impune românilor înființarea unei astfel de unități teritorial-administrative, după model sovietic, avea la bază rațiuni strategice superioare. Deja serios implicat în războiul din Coreea, Stalin era convins de faptul că un nou război, de această dată cu SUA, este inevitabil. Din 1948, în URSS începuseră noi epurări, mai puțin violente, dar cu un potențial real spre a cuprinde întreaga societate, cheltuielile militare ale țării crescuseră exponențial, iar începând cu 1950, efectivele militare sovietice tindeau să se apropie de acelea din prima fază a războiului, iar țărilor socialiste le-au fost impuse programe de înarmare masive. În atare condiții, Stalin avea nevoie de societăți consolidate, în care potențialul conflictelor etnice să fie redus la minimum, în caz contrar inamicul putând să exploateze propagandistic și politic această fragilitate. Asupra polonezilor s-au făcut presiuni pentru a reglementa situația germanilor din Prusia Orientală și Silezia, iar cehilor și slovacilor li s-a cerut să înceteze aplicarea Decretelor lui Beneș, care urmăreau purificarea etnică a țării sub pretextul colaboraționismului. Dacă în cazul Poloniei și Cehoslovaciei, țări învingătoare, Stalin a preferat o pacificare lipsită de măsuri spectaculoase, în cazul României, țară învinsă, măsurile impuse vizau o rezolvare radicală și pe termen lung a tensiunilor româno-maghiare.
Între timp, tot la presiunea lui Stalin, dar cu participarea entuziastă a liderilor PCR se mai desfășura un proces important; consolidarea conducerii comuniste prin românizare și concentare a deciziei politice în mâinile unui lider absolut. Pe fondul epurărilor antisemite din toate partidele comuniste, în februarie 1952, gruparea lui Gheorghe Ghorghiu-Dej a început atacul asupra triadei „moscovite”, Vasile Luca, liderul informal al maghiarilor din România și ministru de finanțe, Teohari Georgescu, ministrul de interne și Ana Pauker, ministru de externe și lider intelectual al partidului. Cei trei au fost acuzați, nu nefondat întodeauna, de toate păcatele infernului comunist. Lipsa de vigilență în acțiunea de creștere a numărului membrilor de partid, rezultatele dezastruoase ale reformei monetare și în fine un presupus „deviaționism de dreapta”, în mod evident „cosmopolit”, au dus la înlăturarea celor trei din conducerea, în mai 1952, Dej devenind lider necontestat al partidului și al țării.
Pregătirile de război ale țărilor socialiste, epurările din rândul tuturor conducerilor de partid și concentrarea puterii în mâinile celor aleși de Stalin a fost fondul pe care s-a petrecut înființarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM) în România.
La 18 iulie 1952, presa a publicat spre dezbatere proiectul Constituției, cuprinzând articolele referitoare la înființarea RAM. În aceeași zi, Biroul Politic al PMR din Regiunea Mureș a organizat o ședință, în care românii și-au dat demisia, pentru că partidul „plănuiește înființarea unei regiuni autonome maghiare”, câteva zile mai târziu, prim-secretar al Regiunii Mureșului fiind numit provizoriu Lajos Csupor, împreună cu o conducere formată în totalitate din maghiari.
Ca urmare a neclarităților legate de organizarea RAM, reacțiile populației la anunțarea deciziei au fost din cele mai diverse. Deși partidul, prin specialiștii lui în problema maghiară, Laszlo Banyai, Janos Vince și Alexandru Moghioroș, cel care luase locul lui Luca în calitatea de lider informal al maghiarilor, dar în raport de subordonare cu Dej, au căutat să acopere zgomotul de fond cu frazeologia stalinistă despre „justa rezolvare a problemei naționale”, vestea a fost întâmpinată cu entuziasm și uimire de maghiari și îngrijorare de români. Turiști români aflați în concediu în Secuime și-au făcut bagajele și au plecat în grabă la București, scrisori către partid în care se cerea ca unitățile militare din RAM să fie instruite în maghiară, abuzuri ale funcționarilor de partid și ale milițienilor maghiari împotriva unor români, mutarea intempestivă a unor maghiari din Cluj la Târgu-Mureș, cereri de folosire a însemnelor naționale ale Ungariei și propuneri „de jos” pentru efectuarea unui schimb de populație între RAM și România, au determina partidul să intervină. La sfârșitul lunii iulie, „Scînteia” a publicat un editorial pentru activiști în care atenționa împotriva pericolului naționalismului și al devierii de dreapta, reamintindu-le celor care vedeau în înființarea RAM o stare tranzitorie către cedarea de teritoriu și schimb de populație cu Ungaria, că deciziile și legile centrului vor fi obligatorii și în noua unitate administrativ-teritorială.
În cele din urmă, prin prim-secretarul Alexandru Moghioroș și Janos Vince, adjunctul ministrului de interne, Centrul a preluat controlul în RAM, discuțiile privind concentrarea tuturor instituțiilor maghiare în regiune, inclusiv mutarea Universității Bolyai, continuând până în toamna anului 1952. În paralel, în întreaga țară a continuat vânătoarea „deviaționiștilor” de dreapta. În vara anului 1952, la Cluj au fost arestați 41 de profesori și absolvenți, în majoritate de la Universitatea Bolyai, sub acuzația de „deviaționism” și „naționalism”. RAM nu a reușit să concentreze instituțiile culturale maghiare, discuțiile cu privire la mutarea la Tg Mureș a Universității Bolyai încetând atunci când a fost evident că orașul nu poate găzdui, din motive edilitare, o instituție de învățământ atât de mare, rămânând totuși gazdă a Institutului de Medicină și Farmacie. Nici periodicele de limbă maghiară care se tipăreau la București nu au fost mutate aici, autonomia reprezentând un debușeu destul de limitat al activiștilor de partid maghiari, ne reușind să atace eficient problema slabei dezvoltări economice a zonei.
În mod paradoxal, înființarea RAM a avut efecte negative asupra maghiarilor din România, ducând, potrivit lui Stefano Bottoni, la fracturarea comunității maghiare și dezinhibarea regimului în demersurile sale de consolidare a elementului etnic românesc din zonele mixte ale Transilvaniei.
După dispariția lui Stalin și intrarea regimului comunist românesc în faza de consolidare națională, la jumătatea anilor ’50, și mai ales după Revoluția ungară din 1956, regimul a căutat să limiteze marja de autonomie a maghiarilor. În 1959, Universitatea Bolyai a fost unită cu Universitatea Babeș, rezultând Universitatea Babeș-Bolyai, având o structură a studenților care arăta apetența maghiarilor pentru instruire superioară. În anul universitar 1959/1960, Universitatea avea 3159 de studenți români și 1285 de studenți maghiari și doar 36 de germani.
În 1960, Bucureștiul a decis alipirea raioanelor Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc la Brașov, decizie explicată prin rațiuni economice, dar care a dus la scăderea ponderii maghiarilor în RAM. În efortul său de distanțare de URSS, în vederea autonomizării României, Dej avea totuși nevoie nu doar de sprijinul românilor, ci și de cel al maghiarilor. De aceea, schimbările introduse de acestea în ultima parte a vieții sale nu au afectat fundamental drepturile și statutul minorității maghiare, perioada sa fiind evocată pozitiv de mulți maghiari, mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Cu toate acestea, procesul consolidării supremației naționale românești în Transilvania a continuat prin politica de industrializare și de românizare a zonelor mixte, aflate în afara RAM.
Primii ani ai lui Ceaușescu nu au adus schimbări semnificative în atitudinea față de maghiari. Continuând politica externă inaugurată de Dej și apelând la manevre tactice cu iz liberal, Ceaușescu a căutat să aducă întreaga societate pe platforma unei politici naționale, care făcea apel nu doar la sentimentele naționale ci mai ales la dorința de independență față de sovietici, egal împărtășită de români și maghiari.
Sedința BP din 16 iunie 1965, a aprobat proiectul noii constituții a țării, de natură să consființească intrarea României într-o nouă etapă de dezvoltare. Fostul lider socialist, Ștefan Voitec a propus revenirea la județe, dar Nicolae Ceaușescu a insistat asupra păstrării organizării administrative introduse de guvernul comunist, ca urmare a faptului că „lumea s-a obișnuit cu ele”. Atunci când Alexandru Drăghici, secretar al CC și fost concurent al lui Ceaușescu la postul de secretar-general, a propus includerea în proiect a unei fraze care să arate primatul limbii române și în zonele locuite de minorități, Paul Niculescu-Mizil, „creierul” propagandei, i-a răspuns că exista deja o înțelegere cu privire la menținerea vechilor articole referitoare la minorități. De altfel, nici una dintre propunerile formulate de Draghici, care vizau în general sublinierea „caracterului național” al RSR, nu a fost discutată de participanții la ședință, fostul ministru de interne fiind în general ignorat.
Schimbarea avea să vină în 1968, odată cu reforma administrativă, atunci când Nicolae Ceaușescu a decis să renunțe la sistemul sovietic al regiunilor și raioanelor, revenind la sistemul județelor. Decizia avea să ducă desființarea RAM, însă înființarea unui „mare județ” secuiesc, Harghita, dar și a Covasnei, pe lângă Mureș, toate cu preponderență maghiară, pe fondul optimismului general, a satisfăcut dorința maghiarilor pentru organizare autonomă. Înființarea a trei județe „maghiare”, chiar dacă însoțită de dispariția RAM, a generat mai multe oportunități de carieră pentru maghiarii din partid, sistemul cultural și intellighenția tehnică. Mai mult, programul de investiții anunțat de liderul PCR, cu această ocazie, promitea și într-o bună măsură a reușit, să scoată zonele locuite compact de maghiari de sub influența economică a Brașovului și Clujului, oprind temporar exodul secuilor către celelalte zone din țară, dar asigurând și premisele creșterii componentei românești în zonă.
În demersul său de captare a sprijinului național, în primul an de la venirea sa la putere, Ceaușescu a căutat să stabilească o legătură directă, prin intermediul întâlniri colective, cu toate categoriile relevante pentru scopurile sale. Pe lângă oamenii de știință, scriitori, funcționari de partid și istorici, Ceaușescu a ținut să se întâlnească și cu reprezentanții minorităților, în scopul unei cunoașteri directe a doleanțelor și insatisfacțiilor acestora. Întâlnirile cu reprezentanții maghiarilor și germanilor din România, din toamna anului 1968, cu un Ceaușescu aflat în culmea popularității sale, a dus la înființarea consiliilor minorităților, pe care liderul PCR le vedea nu atât ca pe niște organisme naționale ale minorităților, cât ca pe niște curele de transmisie între minorități și partid. Înființarea unor organisme care să pună în legătură societatea și partidul, mai exact pe Ceaușescu în fruntea unei mișcări naționale, controlate de partid, s-a răsfrânt nu doar asupra minorităților. Înființarea Frontului Democrației și Unității Socialiste, în același an, dar și a diverselor consilii cu profil economic, științific și cultural, reforma învățământului și a sistemului academic, pe lângă modificarea structurii conducerii partidului, arătau un Ceaușescu în plin demers de construcție a unui stat comunist având în centru ideea de lider național. Pe lângă obținerea puterii absolute, obiectivul lui Ceaușescu era și construcția unei civilizații socialiste autohtone, românești în conținut și socialiste în formă. Un astfel de efort, fără îndoială presupunea uniformizarea culturală și ideologică a întregii societăți, lăsând puțin sau deloc spațiu de manifestare diversității etnice.
Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară (COMNM), pe lângă acelea al germanilor și ucrainenilor, înființat în noiembrie 1968, la București, condus de academicianul Istvan Peterfi. Consilii locale au fost înființate în toate județele cu prezență maghiară, 13 dintre cele 24 de consilii naționale fiind ale maghiarilor. Deși excentrică în raport cu structura reală de putere din țară, reprezentarea națională maghiară, nu doar în județele în care erau majoritari, a constituit un progres, în raport cu perioada precedentă. Deschiderea PCR către minorități, tradusă prin apariția emisiunilor de televiziune în limba maghiară în 1968, pătrunderea maghiarilor în o serie de instituții centrale cu rol de coordonare, înființarea Editurii Kriterion pentru minoritățile naționale, condusă de Geza Domokos, înființare a unui săptămânal de cultură în limba maghiară, dar și a șase noi licee în limba maghiară, pe lângă multiplele oportunități de carieră pentru maghiari, apărute ca urmare a investițiilor în zonele locuite de aceștia, au dus la apariția unui echilibru fericit de scurtă durată între aspirațiile minoritare și oferta regimului comunist.
Turnura către național-stalinism a regimului, evoluție cuprinsă totuși în codul său genetic, pe fondul crizei economice, a făcut inevitabil apelul la sentimentele naționale ale românilor, văzute ca ultimă formă de satisfacție într-o situație care oferea foarte puține lucruri bune. Obsesia lui Ceaușescu pentru un program istoriografic național, axat pe ideea continuității românilor și pe obsesia discursivă a independenței naționale, impus nu doar istoricilor oficiali, dar tradus și în limbajul didactic și răspândit prin manuale și literatura de popularizare, au readus în uzul public formulele care susțineau ideea conflictul secular între români și maghiari.
Primul Congres al Culturii și Educației Socialiste din vara anului 1976 a oficializat turnura național-stalinistă a regimului românesc. Educația, cultura, învățământul de toate gradele, începând cu grădinița și sfârșind cu universitățile, au intrat în proces de ideologizare totală, vizând nu atât exacerbarea valorilor naționale, cât simplificarea până la extrem a universului intelectual românesc și centrarea sa pe ideea liderului suprem. Festivalul „Cântarea României” și concursul „Daciada”, alături de spectacolele tematice de pe stadioane, toate inspirate din practica regimului de la Phenian, susțineau ideea unei nivelări extreme a societății, care devenea astfel spațiu de manifestare a unei singure personalități obsedate de ideea „independenței depline”, de fapt a exercitării nestingherite a unei dictaturi absolute.
Oprimării generale a tuturor cetățenilor, în cazul maghiarilor, de la sfârșitul anilor ’70, se adaugă și dimensiunea națională, rezultând o dublă opresiune; politică și etnică. Un prim pas semnificativ a fost restrângerea uzului limbii maghiare în sistemul de învățământ și în viața publică, urmată de românizarea masivă a toponimiei transilvane, dar și o adevărată campanie de schimbare a obiectivelor edilitare și a străzilor cu rezonanță maghiară. Tot în această perioadă debutează demersurile de dez-intelectualizare a minorității maghiare prin sistemul repartiției controlate a absolvenților maghiari de învățământ superior, care cu puține excepții, erau trimiși să profeseze în regiuni cu majorități românești absolute. Plenara CNOMNM din aprilie 1978, dincolo de osanalele la adresa lui Ceaușescu, a acuzat practica, fapt care a determinat regimul să bată în retragere. Câțiva ani mai târziu, sistemul a fost reluat, într-o nouă formă, mult mai eficientă, prin împărțirea instituțiilor de învățământ superior pe zone de competență. Instituțiilor cu secții în limba maghiară, pe cale de consecință, le-au fost repartizate, abuzând de vecinătatea geografică, județe majoritar românești.
Apariția, în 1982, a cărții lui Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, ce se dorea o replică la acțiunile propagandistice ale Budapestei de la începutul anilor ‘80, de fapt o reluare a mitologiei și a obsesiilor românești antimaghiare a generat un imens scandal public în Romania. De fapt, începând cu 1980, relațiile dintre București și Budapesta au intrat in faza unui autentic „război rece”, ale cărui faze erau punctate de diverse campanii de propagandă naționalistă în cele două țări. În România, spre deosebire de Ungaria, a cărei docilitate față de URSS era compensată de un regim relaxat în interior, atmosfera intelectuală devenise deja greu respirabilă ca urmare a încercării aparatului de partid de oficializare a protocronismului și a tracomaniei. O nouă rundă în războiul propagandistic româno-maghiar s-a desfășurat după apariția în 1986, la Budapesta, a lucrării în trei volume, Istoria Transilvaniei. Prins între presiunile sovietice și campania maghiară de promovare a drepturilor sale istorice cu privire la Transilvania, Ceaușescu a interpretat apariția lucrării ca pe o contestare oficială a frontierelor din partea Ungariei. De această dată, reacția a fost mai amplă. Însuși Ceaușescu a criticat apariția lucrării, sub coordonarea ministrului culturii din Ungaria, istoricul Béla Köpeczi, în cadrul unei ședințe a COMNM, devenit în 1985 Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naționalitate Maghiară (sic!). Lucrarea Academiei Ungare, deși are părți valoroase legate de istoria maghiarilor, relua și ea o mare parte a obsesiilor anti-românești ale maghiarilor, într-un limbaj pe alocuri deplasat.
Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 a fost aşteptat de societatea românească în speranţa anunţării unui program de reforme. Spre stupefacţia şi indignarea generală, Ceauşescu nu a făcut decât să reia vechile teze privind politica de independenţă şi necesitatea continuării industrializării. Mai mult, pentru a nu lăsa celor ce mai sperau nici o şansă, secretarul general a anunţat începutul retehnologizării industriei, lucru ce presupunea noi eforturi investiţionale. Un moment important al Congresului a fost încercarea lui Ceauşescu de a mai face încă odată apel la sentimentele naţionale, cerând „anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov”. Declaraţia echivala cu o cerere adresată URSS de a restitui României Basarabia şi Bucovina de Nord. Apelul său nu a avut efectul scontat. Epuizată de lipsuri şi interesată mai mult de transformările din Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste, populaţia a ignorat apelul
Răbdarea proverbială a românilor depăşise limitele rezonabilului. Scânteia avea să vină din vestul ţării. La Timişoara, situaţia preotului reformat maghiar, Laszlo Tokeş, devenise motiv de îngrijorare pentru autorităţi. Cunoscut prin poziţiile critice la adresa politicii naţionale a regimului, în decursul anilor ’80, pastorul maghiar a fost supus persecuţiilor repetate atât din partea regimului cât şi din aceea a superiorului său ecleziastic, episopul reformat Papp. Cunoscut nu numai în România dar şi pe plan internaţional, datorită sprijinului acordat de guvernul de la Budapesta, în 1989, Tokes devenise deja periculos pentru regim. La jumătatea lui decembrie 1989, îngrijorat de posibilul efect al acţiunilor sale, episcopul Papp a decis să îl mute pe acesta din parohia timişoreană. După o serie de tergiversări, la 15 decembrie 1989, s-a încercat punerea ordinului de mutare în aplicare. Casa pastorului, acum deconectată de la reţeaua de electricitate şi fără posibilitatea de aprovizionare, a fost înconjurată de un cordon de credincioşi care s-a opus încercărilor Miliţiei de a-l evacua.
Ceea ce părea un caz izolat de nesupunere s-a transformat în intervalul 15-17 decembrie într-o demonstraţie anticomunistă de masă, la care au participat deopotrivă maghiari și români. Părea că strategia regimului de învrăjbire a celor două națiuni nu dăduse roade, ele unindu-se în fața opresiunii absurde a unui dictator obnubilat.
Bucureştiul a ordonat reprimarea demonstraţiilor cu ajutorul armatei. La 17 decembrie, în urma deschiderii focului împotriva demonstranţilor, rezultând 122 de victime.
foto: Wikipedia
Traseul parcurs de maghiarii din România în perioada comunismul seamănă cu acela al unei cariere explozive și strălucitoare la tinerețe, mediocră și ternă la maturitate, ca mai apoi să ia sfârșit în ostracizare și opresiune atent regizate de puternicii zilei.
Câteva cuvinte despre relația între maghiarii din România și comunism, care este una particulară, fără a-și găsi un corespondent în aceea dintre maghiarii din Ungaria și regimul comunism. Atunci când se afirmă că PCR avea un masiv contingent de minoritari, cu precădere maghiari și evrei, dar și bulgari și ucraineni este o aserțiune de bun simț legată de istoria comunismului românesc. O atare situație nu se explică prin apetența maghiarilor față de comunism, fiind mai degrabă o refugiere forțată a acestora în brațele unei mișcări politice, care a instrumentalizat propagandisitic o parte din obiectivele și așteptările tuturor minoritarilor, deci și ale maghiarilor.
Alimentarea PCR, atât a celui de la Moscova, Harkov și Kiev, cât și a celui din țară cu maghiari s-a făcut pe două principale trasee.
Primul a fost acela al emigrației comuniste a lui Bella Kuhn, care după înlăturarea sa de la putere de către România, s-a refugiat inițial la Viena, apoi la Moscova, unde s-a aruncat trup și suflet în vâltoarea revoluției mondiale conduse de Lenin și Troțki, împreună cu tovarășii săi. După înființarea Cominternului în 1919, sovieticii au plasat mișcarea comunistă din România și Ungaria în diverse forme de organizare, pornind atât de la apartenența la Balcani, cât și de la aceea la Europa centrală. În absența unei emigrații comuniste românești consistente, structurile comuniste românești erau controlate în bună măsura de minoritari, cu precădere bulgari, maghiari și evrei. Rezoluția Cominternului din 1923, urmată de congresele PCR din 1924 și 1928, care declarau România „stat multinațional imperialist”, „creație a sistemului de la Versailles”, pe care sovieticii îl disprețuiau la fel ca și țările învinse, proclamând dreptul la determinare, până la despărțire a minorităților, au redus semnificativ popularitatea ideilor comuniste printre români, deși țara era minată de adânci contradicții sociale și economice, partidul fiind văzut ca o simplă prelungire a „mâinii Moscovei” în România. De altfel, după revolta de la Tatarbunar din 1924, prin Legea Mârzescu partidul comunist a fost scos în afara legii.
Un al doilea traseu a fost cel intern. În condițiile în care propaganda sovietică susținea că rezolvase problema națională, și într-un fel o făcuse, prin organizarea administrativă, politică și culturală autonomă a zonelor locuite de populații alogene și prin sistemul republicilor unionale, comunismul părea să ofere minoritarilor din România ceea ce statul nu era în stare să le ofere: acceptare în societate, statut egal cu cel al majoritarilor și o organizare separată de cea a acestora, cu respectarea specificului cultural și lingvistic. Chiar dacă până în anii ’30 în România a lipsit un sistem legislativ de natură să limiteze accesul minorităților la viața societală și politică, integrarea minorităților în sistemul românesc se poate contabiliza la capitolul eșecurilor României Mari. Nu e de mirare că lozincile Cominternului legate de autodeterminarea până la despărțire a minorităților, cererile repetate de organizare a unor referendumuri, în special în Basarabia și Dobrogea, dar nu numai, și critica virulentă la adresa clasei politice „burghezo-moșierești” au găsit un larg ecou în rândul minoritarilor, inclusiv al maghiarilor.
Așa se face că la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial putem vorbi despre o supra-reprezentare a minoritarilor în partidul comunist. Astfel, în vara anului 1945, din cei 150 000 de membri ai PCR, maghiarii reprezentau un procent de 19,2%, în timp ce, după cele mai optimiste aproximări, procentul general al acestora era de 9-10% din totalul populației. Situația era și mai evidentă în centrele urbane ale Transilvaniei. Nu doar în regiunea secuiască, adică județele Mureș, Harghita și Covasna, ci și în Cluj. În ianuarie 1946, 82% dintre membrii organizației de partid din Cluj erau maghiari, în timp ce procentul maghiarilor din oraș (așa cum a fost fixat de recensământul din 1948), era de 57%, iar al românilor de 40%. În Mureș, unde procentul maghiarilor era de 51%, proporția membrilor de partid maghiari era de 83%. Odată cu avansul sovietizării țării, procentul românilor în partid a crescut, ajungând în 1950, după o intensă campanie de epurare, desfășurată în perioada 1948-1950, la 81,7%, în timp ce al maghiarilor s-a stabilizat la 11%, iar al evreilor la 4%.
Gradul de penetrare a PCR în rândul populației maghiare din Transilvania a fost, pe cale de consecință, încă de la debutul regimului, unul foarte crescut, ajungând în 1948 la 6,7%, fapt care-i transforma pe maghiari într-o categorie vitală pentru impunerea comunismului în România.
La sfârșitul anului 1944, avansul armatelor sovietice în Europa arăta clar că Stalin va fi cel care va hotărâ nu doar configurația teritorială a Europei Centrale și de Est, dar și ce fel de regimuri politice aveau să guverneze aceste țări. Încă din 1943, la Moscova se ajunsese la concluzia că țara avea nevoie de un brâu de state, pe care sovieticii le numeau „prietene”, înțelegând prin aceasta vasale, pe teritoriul cărora să se poată apăra în cazul unui nou război și pe care să le folosească asemenea unui tampon menit să absoarbă primul șoc al unei eventuale viitoare conflagrații. Acordul de procentaj convenit între Stalin și Churchill la Moscova, în octombrie 1944, lăsa foarte puține speranțe est-europenilor, premierul britanic, deși multora gestul le-a părut cinic, ba chiar odios, încercând să negocieze ceea ce deja pierduse. Pentru România, în privința căreia Stalin ceruse o influență de 90%, lucrurile erau clare. Din perspectiva înaintării militare rusești către inima Europei, România devenise esențială pentru sovietici prin controlul Gurilor Dunării și faptul că reprezenta o cale de acces teritorială către Turcia, Strâmtori, dar și către Grecia. Ungaria, pentru care Stalin ceruse un „modest” procent de influență de „doar” 50%, lucrurile păreau că stau mai bine. În realitate, modestia lui Stalin se explică prin faptul că Ungaria, care încă se afla sub controlul unui regim pro-german, Frerenc Szalasi înlăturându-l pe Horthy chiar în octombrie 1944, avea să fie oricum ocupată de Armata Roșie. Fără să-i simpatizeze prin asta mai mult pe români, Stalin purta o antipatie vie Ungariei pentru faptul că declarase război URSS, în vara anului 1941, fără să aibă cu aceasta diferende teritoriale sau politice, în multe rânduri chiar, diplomații maghiari și cei sovietici punând la cale o serie de strategii împotriva României, în anii care au premers izbucnirii războiului. De altfel, câțiva ani mai târziu, cu ocazia ocupării Ungariei în vederea înăbușirii revoluției anticomuniste din 1956, Hrușciov avea să evoce apropiaților săi antipatia pe care Stalin o purta Ungariei.
Aceasta nu l-a împiedicat pe Stalin să joace, ca și Hitler, cartea Transilvaniei pentru a șantaja cele două țări. Deși sovieticii erau unanimi în opinia că URSS nu este interesată de o Ungarie întărită teritorial, nici o Românie completată cu Ardealul de Nord nu trezea o simpatie prea mare la Moscova, o bună parte a comuniștilor români de la Moscova, printre care și Walter Roman, pledând prin memorii pentru o Transilvanie independentă ca mod ideal de rezolvare a conflictului româno-ungar.
În cele din urmă, Transilvania a fost folosită pe post de stimulent pentru acceptarea, inclusiv de către vechile elite politice, preluării controlului asupra țării de comuniști. Dacă la București, folosind presiunea asupra Regelui și promisiunea unei rezolvări „favorabile” a problemei Transilvaniei, sovieticii au reușit să-l aducă la putere pe Petru Groza, la Budapesta, șansele partidului comunist de a ajunge la putere prin alegeri libere erau destul de mici. În cele din urmă, la alegerile parlamentare din noiembrie 1945, comuniștii au suferit o înfrângere usturătoare, victoria fiind obținută de agrarienii din Partidul Micilor Proprietari, fapt care a făcut ca Ungaria să devină și mai indezirabilă în ochii atenți ai sovieticilor.
În cazul României, reinstaurarea administrației românești în Ardealul de Nord, care a urmat la câteva zile după numirea lui Petru Groza în postul de prim-ministru, a venit la pachet cu două condiții: prima, preluarea controlului politic asupra țării de către PCR, iar a doua a fost consolidarea relațiilor interetnice în Transilvania și satisfacerea doleanțelor legitime ale minorității maghiare, cu scopul „dezrădăcinării” revizionismului și șovinismului din rândul acesteia. Ambele clar formulate de Stalin într-o telegramă către Petru Groza.
Alegerea lui Groza a dovedit simțul tactic desăvârșit al lui Stalin. Născut la Deva, dar format în mediu calvin al Colegiului de la Orăștie, cu studii universitare la Budapesta, Berlin și Leipzig, unde a obținut și titlul de doctor în științe juridice, despre Groza se poate spune că era de stânga, filomaghiar și în egală măsură susținătorul unei Transilvanii românești. Adept al reconcilierii româno-maghiare prin integrarea maghiarilor în societatea română, cu păstrarea specificului național și cultural și un grad sporit de autonomie administrativă, dar și animal politic fără scrupule, Groza era omul ideal pentru îndeplinirea ambelor condiții puse de Stalin.
În privința schimbării a felului în care societatea românească se raporta la maghiari, a statutului lor, Petru Groza se exprimase în repetate rânduri în anii interbelici pentru găsirea unui compromis între obiectivele naționale românești și doleanțele legitime ale maghiarilor. Acum, însă, Groza avea ocazia să împuște deodată doi iepuri; pe cel sovietic și pe cel maghiar, căci spre deosebire de perioada interbelică, atunci când România și-a continuat construcția națională, acum nu românizarea era importantă ci sovietizarea, iar într-o Românie controlată strict de sovietici și comuniști, cu granițe garantate de URSS, maghiarii nu aveau decât să-și vorbească limba și să-și urmeze tradițiile, atâta vreme cât ajutau și la preluarea puterii de către PCR. De fapt, românii, maghiarii, evreii și alți, odată înregimentați în rândurile PCR sau ale altor partide comuniste, încetau să mai fie astfel, devenind doar comuniști, gata să justifice și cele mai absurde măsuri împotriva propriilor popoare.
Îndeajuns de cosmopolit, dar fără a fi un novice în bizantina politică a Estului, Petru Groza a știut să-și atragă rapid simpatia maghiarilor din România, care spre deosebire de confrații lor din Cehoslovacia sau de germani, nu au fost supuși unei politici de discriminare postbelică. La 15 martie 1945, la câteva zile după reinstaurarea adminstrației românești în Ardealul de Nord, la Cluj, în Piața Matia, în fața câtorva zeci de mii de maghiari în costume naționale, veniți să-și sărbătorească Ziua Națională, Petru Groza a ținut un înflăcărat discurs în limba maghiară prin care anunța o nouă eră în relațiile dintre cele două popoare.
La scurt timp, din postra de cea mai importantă minoritate a țării, maghiarii au devenit contingentul care a aplicat noua politică minoritară comunistă, extrem de atentă la tradițiile naționale ale minorităților, în scopul creșterii impactului propagandei comuniste. Comuniștii maghiari au fost încurajați prin circulare și directive să-și folosească limba în cadrul tuturor manifestărilor de partid, iar pentru a grăbi formarea armatei de activiști, atât de necesară partidului, în principalele orașe din Transilvania au fost organizate cursuri lunare și trimestriale în limba maghiară pentru formarea tinerilor propagandiști. În 1946, la București, pe lângă CC a fost înființată o școală de cadre în limba maghiară, acolo unde s-a format contingentul care mai târziu avea să preia administrarea Regiunii Maghiare Autonome.
Întreg învățământul maghiar din România a fost revitalizat în perioada 1947-1948, numărând 2671 școli primare, 184 institute gimnaziale și Universitatea Bolyai, cu 3500 studenți maghiari. În întreaga țară funcționau peste 4205 de învățători, 2035 profesori de gimnaziu și 280 de profesori și asistenți universitari, asigurându-le maghiarilor un parcurs care începea cu școala primară și se termina cu universtatea, unica la acea vreme în Europa.
Au fost și domenii în care autoritățile comuniste românești au dat dovadă de intransigență. Unui mare număr dintre maghiarii din Ardealul de Nord care au avut și cetățenie ungară în perioada 1940-1944 nu le-a mai fost recunoscută cetățenia română, iar reforma agrară din 1946 s-a aplicat diferențiat în Transilvania, vizând deposedarea de mijloace a elitei politice și economice a maghiarilor.
Pe lângă PCR, în 1944, cu scopul atragerii tuturor minorităților în procesul de reconstrucție ideologică a României, au fost înființate comitete populare ale minorităților. Uniunea Populară Maghiară, așa cum se numea organizația maghiarilor, care a preluat în bună măsură rolul MADOSz, a reușit să coopteze maghiari de diverse orientări ideologice, devenind un veritabil partid național. Primul congres, organizat în mai 1945, a arătat că UPM avea aproape 400 000 membri, ceea ce însemna aprox. 1/3 din populația maghiară adultă. Transformată dintr-un partid național într-o curea de transmisie între PCR și maghiari, UPP a sfârșit prin a fi total anexată politicii partidului, intrând în conflict cu elitele maghiare tradiționale din Transilvania, atunci când, la cererea Guvernului Groza, în toamna lui 1945, I s-a cerut să se pronunțe împotriva cererilor Ungariei vizând revizuirea granițelor cu România.
Înlăturarea Monarhiei în decembrie 1937, declararea Republicii și adoptarea unei constituții staliniste în primăvara lui 1948, aveau să închidă prima etapă a sovietizării țări. Documentul avea să le consființească maghiarilor o situație oarecum privilegiată, în planurile PCR de consolidare a puterii, însă pe lângă o serie de clarificări care țineau de terminologie, Constituția nu prevedea posibilitatea unei autonomii administrative a maghiarilor. România era recunoscută ca fiind stat multinațional, dar unitar, cu această ocazie introducîndu-se formula de „popoare conlocuitoare”, în locul minorităților, garantându-se accesul acestora la funcții și folosirea limbilor naționale în școală, administrație și justiție.
Surse
Stefano Bottoni, Transilvania roşie, Comunismul român şi problema naţională 1944–1965, Editura Institutului pentru Studiul Problemelor Minorităților Naționale, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2010.
Leonid Ghibianski, SSSR, „Vostocinaia Evropa i formirovanie sovetskogo obşestva”, în Mejdunarodnîi Istoriceskii Jurnal, nr. 7, ianuarie-februarie, 2000.
Islamov, M.M., T.A. Pokivailova şi T.V. Volokitina, Transilvanskii vopros. Vengero-rumânskii teritorialnâi spor i SSSR, 1940-1946 gg. Dokumentâ rossiiskih arhivov, Moskva, 2000.
Tatiana Volokitina, T.M. Islamov, G.P. Muraşko, A.F. Noskova, Vostocinaia Evropa v dokumentah, vol. II, 1949-1953, Sibirskii Hronograf, Moskva-Novosibirsk, 1998.
Cosmin Popa, Între tentația imperiului și alianța strategică. URSS și Europa Centrală și de Est(1941-1953), Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2012.
foto: Wikipedia
Șocul istoric al maghiarilor a venit la sfârșitul Primului Război Mondial. Dramele războiului, înfrângerea previzibilă a Puterilor Centrale, evenimentele politice din Europa și resurgența mișcării naționale au îndemnat elita politică maghiară la găsirea unor noi soluții de conviețuire cu naționalitățile. Vulgata istoriografică românească, ba chiar o bună parte a istoriografiei, ca să nu mai vorbim despre publicul românesc au expediat sau chiar au trecut sub tăcere eforturile întreprinse de maghiari în vederea reconcilierii, în etapa finală a războiului. Asemenea românilor, maghiarii au avut și ei o adunare națională, ba chiar două, la Cluj, prin care reprezentanții lor și-au exprimat susținerea pentru rămânerea Transilvaniei în Ungaria și reconcilierea cu elementul românesc. Organizarea de către români, la Alba Iulia, despre care toți știm câte ceva, care au decis, chiar dacă reprezentau majoritatea, pentru toți locuitorii Transilvaniei, nu este un motiv să ignorăm evenimentele similare organizate de maghiari.
Câteva cuvinte despre situația Ungariei. În octombrie 1918, pentru toată lumea devenise evident că Puterile Centrale au pierdut războiul. În urma unei mici revoluții de palat, o fracțiune politică liberală, cea condusă de contele Mihaly Karolyi, care reunea o parte a nobilimii maghiare liberale cu vederi de stânga. La scurt timp de la instalare, noul guvern a declarat Ungaria republică și a anunțat despărțirea țării de Austria. În speranța obținerii unor condiții de pace mai bune, așa cum ar fi făcut oricare, noul guvern a responsabilizat Austria pentru dezastrul Ungariei, anunțând reorganizarea țării pe baze democratice.
În același timp, la Cluj, capitala maghiarimii din Transilvania, la 29 octombrie 1918, sub deviza „Clujul pentru o nouă Ungarie”, s-a organizat o mare adunare populară cu scopul de a prezenta noua conducere a Clujului, reunită în Consiliul Național Maghiar (CNM). Inițiativa a fost preluată de partidele de opoziție din Ungaria, în primul rând de cel independist-pașoptist, care se considera continuatorul idealurilor revoluționare, și de cel socialist. Sufletul adunării, iar ulterior șeful administrației locale era profesorul, zoologul, Apathy Iștvan. Celor 12 puncte ale proclamației Guvernului maghiar le-au fost adăugate încă patru ale CNM, organism înființat pentru a asigura conducerea Transilvaniei și care ar fi trebuit să-i reunească nu doar pe maghiari, dar și pe românii și sașii din Transilvania, la care făcea apel.
Impunerea, prin forța lucrurilor, a profesorului Apathy la conducerea CNM nu a fost primită cu o aprobare unanimă. La observațiile celorlalți participanți, mai ales ale socialiștilor, că trecutul lui șovin nu va da nicio șansă Consiliului în eventuala colaborare cu românii, profesorul a replicat spunând că el este autorul celor 12 puncte de la Budapesta, care prevedeau nu doar modernizarea Ungariei, dar și o strânsă colaborare cu naționalitățile. Șansele colaborării cu românii erau și așa mici. După întâlnirea cu cei din conducerea CNM, reprezentații românilor, Amos Frîncu și Emil Hațieganu, au anunțat crearea unui organism românesc Marele Senat Național Român, deși la Arad funcționa deja Consiliul Național Român Central (CNRC), condus de Vasile Goldiș. Pentru scurt timp, ca urmare a faptului că ambele își arogau competențe pentru întreaga Transilvanie, a apărut o stare de tensiune, care a fost remediată prin declararea Senatului drept filială a Consiliului. Mai mult, Frâncu a fost suspectat de simpatii pro-maghiare de cei din Arad, ca urmare a faptului că fusese de acord cu cei din CNM să pună trupele din regiunea Clujului sub o comandă comună maghiaro-română-săsească.
Colaborarea între Comitetul Național Maghiar, și românii din Cluj a avut loc. În încercarea de a obține sprijinul românilor din zona Clujului, Comitetul Național Maghiar a manifestat reținere și înțelegere față de o serie de acțiuni.
Un prim pas a fost eliberarea deținuților politici din cazărmile Clujului, mulți dintre ei fiind români. Cu această ocazie s-a petrecut și primul „martiraj” al revoluției, adică unul dintre deținuți, un bătrân preot român de 75 ani a murit la deschiderea porților celulelor, probabil în urma unui atac de cord. Ceremonia de înhumare a fost un prilej pentru manifestarea solidarității între maghiari și români, coroana mortuară depusă de CNM având două panglici tricolore, una maghiară și cealaltă românească.
Este perioada în care apar în oraș și însemne românești, de mici dimensiuni și mai ales în instituțiile și firmele deținute sau aparținând românilor. Colaborarea militară dintre CNM și CNRC, prin Comitetul Ardelean și Senatul Român, s-a desfășurat atipic de armonios, pentru moravurile vremii. În cele din urmă, la începutul lui noiembrie s-a decis punerea sub comanda unică a maiorului Siegler Konrad, atât a soldaților maghiari, cât și a celor români. Interesant de aflat că și după refuzul soldaților români de la Budapesta și din alte orașe, incluzând Clujul, de a depune jurământ față de Ungaria, guvernul de la Budapesta a continuat finanțarea Gărzii Românești, transferându-i comandantului acestuia din Cluj, căpitanul Cotuțiu, nu mai puțin de 1.500.000 coroane. Comanda unică nu însemna pierderea controlului CNM sau CNRC asupra propriilor trupe, actele privitoare la o formațiune fiind contrasemnate de cele două organisme politice. Au fost însă formate patrule mixte maghiaro-române, ceea ce a dat posibilitatea menținerii ordinii in Cluj, spre deosebire de alte orașe din Transilvania și mai ales din Ungaria. Atunci când gărzile românești, pe fondul înaintării armatei române în Transilvania, au început să-i dezarmeze pe soldații maghiari, Senatul de la Cluj a ordonat încetarea practicii pentru evitarea vărsării de sânge.
Reprezentanți ai celor două organisme naționale au colaborat, prin formarea unei comisii comune, pentru investigarea atrocităților de la Beliș și Filea de Jos, care au servit drept motiv pentru încetarea negocierilor româno-maghiare de la Arad din 13-14 noiembrie, între CNRC și Oszkár Jászi, ministrul naționalităților din Ungaria. Slăbirea autorităților maghiare, mai ales în zonele locuite de români, pe fondul revoltelor țărănimii, de cele mai multe ori însoțite de jafuri și distrugeri, dar și de excese grave ale jandarmilor maghiari, au pus la grea încercare dorința sinceră de colaborare a celor două organisme. Cu toate relațiile cordiale, mai ales între Emil Hațieganu și Jenő Kertész, secretarul CNM, obiectivele celor două erau prea diferite. Senatul dorea alipirea Transilvaniei la România, iar Consiliu rămânerea ei în Ungaria.
Odată cu apariția armatei române la trecătorile Carpaților, situația s-a schimbat radical. Deși colaborarea a continuat în vederea desfășurării unei vieți normale în oraș, cele două organisme se suspicionau reciproc. În urma inițiativei lui Apathy de a a recruta soldați dintre secui, viața Clujului s-a tensionat semnificativ. Românii din Senat erau convinși că secuii îi vor ataca, în cele din urmă, iar maghiarii din Comitet credeau că românii nu făceau altceva decât să comploteze pentru primirea armatei române. Cele două s-au întâmplat, dar nu în maniera în care prevedeau cei mai alarmiști. Interceptarea telefoanelor Senatului de către serviciul tehnic al Comitetului a revelat că românii vorbeau mult la telefon despre intrarea armatei române în Transilvania, iar soldații secui, beți fiind, au deschis focul asupra Băncii Economul, unde își avea sediul Senatul, la 19 decembrie, știind de faptul că armata română va pătrunde în oraș. În cursul atacului, un elev român a fost omorât, iar soldații secui au fost dezarmați de gărzile maghiare și românești.
Între timp la Budapesta, guvernul Karoly nu credea în perspectiva desprinderii Transilvaniei de Ungaria. În speranța victoriei moderaților, guvernul a pus la dispoziția românilor care se strângeau la Alba-Iulia garnituri de tren, interzicând orice inițiativă care ar fi avut drept scop împiedicarea venirii delegaților. Entuziasmat de promisiunile Comisiei de armistițiu aliate și supraestimând importanța discuțiilor dintre români despre necesitatea unui Ardeal autonom, la care să se alăture eventual și Bucovina, Karoly a respins inițiativa lui Apathy de a ocupa Alba-Iulia „fără vărsare de sânge”. Într-o astfel de situație ca cea de la Alba-Iulia, reținerea Budapestei a fost salutară. Aceasta cu atât mai mult cu cât, guvernul de la Budapesta, dar și CNM au fost consternați de decizia Adunării de la Alba-Iulia, pe care CNRC a declarat-o constituantă ca urmare a sistemului de reprezentare prin crediționale.
Prima reacție a CNM a fost aceea de a contesta legitimitatea adunării de la Alba-Iulia, reproșându-le românilor faptul că nu i-au convocat pe reprezentanții maghiarilor și ai sașilor și că nu i-au lăsat să se exprime pe românii care susțineau autonomia Ardealului sau chiar rămânerea în Ungaria. În mod evident, atât Budapesta, cât și CNM nu au recunoscut valoarea juridică a adunării.
Numit în funcția de comisar al Ungariei de Est, Apathy a luat decizia organizării unei adunări naționale a maghiarilor, sașilor și a românilor, care doreau rămânerea Transilvaniei în Ungaria, care să arate că și această soluție avea susținători. Adunarea s-a desfășurat la Cluj, în data de 22 decembrie, cu două zile înainte de intrarea trupelor române în oraș, la aceasta participând maghiari din Transilvania, Banat, Crișana și Câmpia Maghiară. Participanții, după unele surse 15.000 – 20.000, iar după cea a lui Apathy de 40.000. După discursurile organizatorilor, printre ei fiind și doi socialiști români care s-au pronunțat pentru o Transilvanie independentă, în frunte cu Apathy, participanții au adoptat o rezoluție prin care se cerea păstrarea unității Ungariei, autodeterminarea naționalităților pe baze cantonale și menținerea republicii maghiare. Participanții la adunare, ca și cei de la Alba Iulia, au prezentat organizatorilor scrisori de împuternicire, un echivalent al crediționalelor românești.
Spre deosebire de atitudinea guvernului Karoly, în orașele ocupate deja de armata română a oprit delegațiile locale ale Consiliului Național Maghiar să participe la adunarea de la Cluj, deși CNRC dăduse asigurări că adunarea se va desfășura nestingherită.
La 24 decembrie 1918, armata română, sub comanda generalului Neculcea, a intrat în Cluj. Evacuarea celor 8 divizii maghiare staționate în oraș a făcut ca intrarea să se facă fără incidente. La prima ședința a Consiliului Municipal, la care au participat, alături de gen. Neculcea, prof. Apathy și reprezentanți ai CNM și ai Senatului, s-a hotărât rămânerea Gărzii maghiare în oraș și formarea de patrule comune din cîte doi soldați ai armatei române, do membri ai Gărzii maghiare, doi ai Gărzii românești, un polițist și un jandarm. Simbolurile naționale ale fiecărei formațiuni militarizate au fost menținute, gen. Neculcea emițând o dispoziție expresă în care se interzicea stânjenirea purtării tuturor simbolurilor naționale. Văzând în ocuparea Clujului o încălcare a condițiilor de armistițiu, ceea ce și era, Apathy și guvernul de la Budapesta au evaluat posibilitatea unei rezistențe armate. Ca urmare a disproporției forței, CNM și Comisariatul General au luat hotărârea rezistenței pașnice în vederea protecției populației maghiare din oraș.
Surse
Peter Weber, „De la Kolozsvár la Cluj, Ultimul episod al regimului ungar în „capitala” transilvană”
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papcostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998Istoria românilor, Vol 2, Dan Berindei, Dorina Rusu (Coord), Editura Academiei Române-Editura Univers Enciclopedic, București, 2018
foto: Wikipedia
Încorporarea Transilvaniei în Regatul României, după Primul Război Mondial, a schimbat dramatic situația maghiarimii din această regiune. Din națiune dominantă a Transilvaniei, maghiarii au devenit peste noapte minoritate, într-o țară care până atunci nu avusese, cu excepția integrării Dobrogei, experiența guvernării minorităților. Eșecul integrării maghiarilor în noua României în perioada interbelică este un fapt, însă responsabilizarea exclusivă a uneia dintre părți nu ne ajută să înțelegem situația. Putem fi lesne acuzați de istorism, însă opțiunile ambelor părți în toată perioada interbelică au fost limitate, iar rezultatul final a fost predeterminat, în bună măsură, de evoluțiile istorice de până atunci.
Șocul autodeterminării românilor din Transilvania, la 1 decembrie 1918, avea să fie doar unul dintre primele. Tratatul de la Trianon, denumit și cea mai mare tragedie națională de după bătălia de la Mohacs, deposeda Regatul Ungariei de 2/3 din teritoriu și 1/3 din populația de etnie maghiară și 2/3 din populația de diverse etnii. Practic, toți vecinii Ungariei au primit teritorii provenind din vechiul Regat, România mărindu-și considerabil suprafața, iar statele nou formate, Regatul Unit Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și Austria primind și ele teritorii importante cu populație mixtă. Confruntați cu un asemenea șoc, la care s-a adăugat scurta ocupație românească a unei părți din Ungaria, între vara lui 1919 și primăvara lui 1920, maghiarilor din teritoriile desprinse le-a fost imposibil să se adapteze la noul statut, cu atât mai mult cu cât politicile noilor țări gazdă erau îndreptate exclusiv către consolidarea statalității și centralizare. Preluarea puterii de către un curent eterogen politic, reprezentat de Regentul Miklos Horty, după înlăturarea regimului bolșevic al lui Bela Kuhn, într-o țară nu doar învinsă, dar și profund demoralizată, lăsa la dispoziția noilor guvernanți puține opțiuni pentru consolidarea națiunii. Revizionismul, sub deviza „restituției integrale”, a reprezentat în toată perioada interbelică, daca nu singura, printre puținele deziderate capabile să reunească sprijinul majorității maghiarilor.
Principalul fenomen cultural a fost însă parțiala decuplare a noilor minoritari de la corpul națiunii maghiarilor din Ungaria, petrecut nu doar în virtutea unor evoluții din interiorul comunităților de maghiari, dar mai ales în urma interacțiunii dintre politicile noilor state naționale, aspirațiile maghiarimii și politica externe a Ungariei. Dominantă însă a fost rezistența pașnică a maghiarilor față de noile realități politice, nu doar ca urmare a respingerii lor generale, dar mai ales a absenței unor soluții viabile propuse maghiarilor de către statele succesoare. Nu au lipsit încercările de adaptare, gesturile de bunăvoință și nici apelurile creatoare, însă timpul scurt și imensele rezerve de neîncredere reciprocă au îngreunat un proces care se anunța dificil, chiar și în condiții ideale.
În Transilvania, perioada de maximă efervescență politică printre maghiari s-a înregistrat între 1920 și 1923, între Trianon și Constituția din 1923, obiectivul fiind încercarea maghiarilor de influențare a modelului politic emergent al României Mari, în scopul prezervării preponderenței maghiare în instituțiile Transilvaniei și al obținerii unei autonomii administrative și culturale.
Nu au lipsit nici inițiativele de regândire a rolului Ungariei în Europa, ca modalitate de restituire a greutății politice pierdute. Gusztav Gratz, ministru de externe al Ungariei în 1921, partizan al restaurării Habsburgilor, prin Carol I, susținea ideea complementarității economice a Ungariei și Austriei, în binomul agrar-industrial, pledând pentru formarea unei federații dunărene între cele două state. Potrivit acestuia, nucleul astfel format ar fi trebuit să atragă și celelalte state ale zonei într-o confederație. Reacția României și a Cehoslovaciei la încercările lui Carol I de a se întoarce ca rege al Austriei și Ungariei, Praga și Bucureștiul amenințându-le pe cele două cu ocupația, arată că planul lui Gratz se adresa mai ales viitorului.
Viitorul episcop, Miklos Makay, a contribuit esențial la reinventarea conceptului de Europa Centrală, susținând ideea unei falii între statele germanice și cele aflate în diferite perioade sub ocupație rusă, germană sau otomană, la care raporta și Ungaria. Pentru Makay, statele cuprinse între Marea Baltică și Balcani ar fi fost compatibile pentru formarea unei subregiuni, parte a viitoarelor „State Unite” ale Europei Centrale.
Politica externă a Ungariei interbelice, contrar impresiei degajate din lecturile istoricilor din statele învingătoare, nu a fost în întregime consacrată revizionismului. Alături de Iugoslavia, Polonia, România și Bulgaria, în perioada 1930-1931, Ungaria a făcut parte din grupul țărilor agrare, care au încercat armonizarea politicilor economice, în scopul exploatării comune a oportunităților economice oferite de piețele Europei de Vest. Criza economică și absența unor mecanisme politice de natură să faciliteze cartelizarea țărilor în cauză a dus la eșecul inițiativei. Aceasta a fost însă continuată de Iugoslavia, Turcia și România în contextul Înțelegerii Balcanice, dar fără un succes deosebit.
Pentru maghiarii din România Mare, întreaga perioada interbelică a stat sub semnul eforturilor de adaptare la noul statut, în condițiile încercării de păstrare a unității culturale a întregii națiuni maghiare. Așa cum observa și Levente Salat, deși românii din Transilvania aveau deja la momentul Unirii o consistentă istorie a luptei pentru drepturile minoritare, contrar promisiunilor de la 1 Decembrie, nu au manifestat o sensibilitate aparte față de problemele noii minorități maghiare. Într-o scrisoare adresată în 1929 proaspătului prim-ministru al României, Iuliu Maniu, fostul ministru al naționalităților din Ungaria, Oszkar Jaszi, evocându-i liderului român nu doar cum a respins, cu eleganța, propunerea guvernului Karolyi pentru o Ungarie federală, i-a amintit și promisiunea făcută atunci ca în România Mare națiunea maghiară să fie liberă și egală în treburile politice și cele culturale. „Domnule prim-ministru, a încheiat Jaszi, cred și acum în seriozitatea și cinstea promisiunii Dumneavoastră.”
România nu doar că își dublase teritoriul, dar devenise și un stat multinațional sau cu o componentă minoritară importantă. Recensământul din 1930, ale cărui rezultate sunt dincolo de orice îndoială, au relevat că din cele peste 18 milioane de locuitori, românii reprezentau 71,9%, maghiarii – 7,9%, germanii – 4,1%, iar evreii – 4%, restul fiind ucraineni, slovaci, rusi, cehi, turci, tătari, țigani și alții. În Transilvania, situația era următoarea: din cele 3 208 767 de cetățeni, 57% erau români, 24,4% maghiari, 9,8% germani și 3,2% evrei.
Încapsularea celor două comunități în convingerea autosuficienței, așa cum o numea Sandor Biro într-o lucrare apărută în 1948, cu scopul excluderii reciproce de la construcția statala, a continuat cu și mai multă obstinație în perioada interbelică, de această dată românii fiind elementul conservator. Trăsătura dominantă a epocii, care a îngreunat semnificativ eforturile maghiarilor de a se adapta la noua situație, a fost neîncrederea majorității românești în noua minoritate, fapt care făcea ca mai toate demersurile sale pentru respectarea promisiunilor de la Alba-Iulia să fie puse sub semnul iredentismului. Efortul dublu al României Mari de modernizare și centralizare, necesitate firească a rezultatului războiului, nu doar că nu lăsa puțin loc pentru manifestarea plenară a minorităților, cu precădere a celei maghiare, dar era și cointeresat, într-o oarecare măsură, în existența unui „dușman” interior, al cărui spectru să contribuie la păstrarea unei societăți consolidate, odată ce marile obiective naționale fuseseră realizate.
Deși în istoriografia românească a ultimilor ani, lucrurile sunt prezentate în forma unui conflict între centralismul bucureștean, întruchipat de Ionel Brătianu și Alexandru Averescu, și localismul transilvan și bucovinean, la care au aderat și minoritățile, cu precădere cea maghiară, lucrurile sunt ca de fiecare dată mult mai complicate. Virulenta dispută între Alexandru Vaida-Voievod, principalul susținător al autonomiei transilvane, și Ionel Brătianu, în care primul acuza extinderea abuzivă a practicilor Regatului în Transilvania și infuzia masivă de funcționari și aparat polițienesc, ascunde de fapt un efort masiv al României de preluare a controlului asupra unui spațiu urban dominat numeric și cultural de elementul maghiar. Refuzul funcționarilor maghiari de a depune jurământul de fidelitate față de România, în proporție de aproape 90% dintre aceștia, programat să aibă loc la 29 decembrie 1918, cu mult înainte de semnarea tratatelor de pace, a generat nu doar tensiuni politice, dar și blocarea parțială a administrației din Transilvania. Acest fapt a determinat o relativă infuzie de funcționari, judecători și polițiști din Vechiul Regat, care ulterior a fost taxat inclusiv de liderii români drept o „anexare” a Transilvaniei. Chiar și așa, lucrurile erau relative. După organizarea Marelui Sfat al Țării, care a ales Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în decembrie 1918, organizarea autonomă a fost păstrată nu doar pentru întreaga regiune, dar și pentru Cluj și Sibiu, iar preponderența maghiară în instituții a rămas aproape neafectată. Spre exemplu, în Târgu-Mureș, în decembrie 1922, personalul Primăriei număra 450 de angajați, care nu cunoșteau limba română, iar primul proces-verbal în limba română a fost încheiat în ianuarie 1923, de către primarul Emil Dandea, deși până atunci localitatea mai avusese trei primari români.
Participarea maghiarilor la viața politică a Transilvaniei, nu doar a României, a fost una extrem de redusă în primii ani de după Unire. Alegerile din toamna lui 1919 au fost boicotate de majoritatea maghiarilor, fiind consemnată participarea unei grupări de intelectuali maghiari, printre care și Karoly Kos, care a reușit trimiterea a 12 reprezentanți în Parlament. Lui îi datoram una dintre primele încercări de teoretizare a noii situații a maghiarilor. Editorialul Glasul care strigă, publicat în ianuarie 1921, după ratificarea Tratatului de la Trianon în Parlamentul Ungariei, stabilea în bună măsură cadrele vizunii maghiare cu privire la contractul social ce trebuia încheiat între majoritatea română și minoritatea maghiară. Deși ridiculizat și acuzat de oportunism de presa maghiară din Transilvania, pentru că acceptase fotoliul parlamentar din partea lui Iuliu Maniu, Kos susținea participarea activă a maghiarilor la viața noului stat, prin organizarea unei vieți politice, culturale și economice de sine stătătoare a maghiarimii transilvane, în scopul obținerii autonomiei din partea majorității. Esența apelului lui Kos era aceea că maghiarii promiteau loialitate statului român, în schimbul recunoașterii specificului lor, în forma autonomiei administrative, culturale și religioase.
Desființarea Consiliului Dirigent de către guvernarea Partidului Poporului al lui Alexandru Averescu, în aprilie 1920, angajat nu doar în centralizarea țării, dar și în autentica ei modernizare – Partidul Poporului a aplicat reforma agrară și a adoptat o serie de măsuri reformiste – a readus pe tapet disputa dintre partizanii centralizării și adepții autonomiei. Constituția liberală din 1923, a închis disputa între cele două viziuni, Regatul României fiind declarat stat „național unitar și indivizibil”, chiar dacă a fost întâmpinată cu vii critici de Iuliu Maniu și o bună parte din conducerea Partidului Național Român. Legea reformei administrative din 1925, care împărțea țara în 72 de județe, a definitivat, în bună măsură, profilul de stat centralizat al României.
O parte din imperfecțiunile majore ale Constituției din 1923, așa cum era menținerea femeilor în stare de inferioritate civică, au fost rezultatul consensului între românii din Vechiul Regat și cei din Transilvania. Așa cum însuși Iuliu Maniu recunoștea într-o scrisoare către Alexandru Vaida-Voievod, neacordarea dreptului de vot femeilor a avut motivații de ordin național. În condițiile în care populația feminină maghiară era preponderentă în centrele urbane, iar cea românească era răsfirată în zonele rurale, acordarea dreptului de vot pentru femei, potrivit calculelor lui Maniu, ar fi dus la creșterea voturilor elective maghiare cu 1/3 mai mult decât cele românești.
Dincolo de dezideratul general al păstrării specificului maghiar prin organizare autonomă, opțiunile politice și ideologice ungurilor din România au fost diverse, oscilând între neparticiparea la viața noului stat, prin boicotarea instituțiilor, participare și integrare condiționată și iredentism. Accentul, pe fiecare dintre ele, s-a pus în funcție de circumstanțele internaționale și de politicile statului român, fără ca maghiarii să poată fi definiți de o opțiune sau alta, însă implicarea acestei minorități în viața politica românească a fost o constantă, până la instaurarea dictaturii regale în 1938.
Principala formațiune politică maghiară din Transilvania a fost Partidul Maghiar. Înființat în decembrie 1922 la Cluj, din fuziunea altor două partide nou-constituite, Partidul Popular Maghiar și Partidul Național Maghiar, Partidul Maghiar a reunit, în numele dezideratelor naționale, persoane și grupări cu orientări ideologice din cele mai diferite. Principalul obiectiv al acestuia, în toată perioada interbelică, a fost conservarea specificului minorității maghiare, dacă nu prin obținerea autonomiei, cel puțin prin uzul neîngrădit al limbii în cultură, instrucție și administrație, dar și prin conservarea autonomiei Bisericii Reformate, în condițiile declarării prin Constituție a BOR drept „biserică dominantă”. În condițiile eforturilor Bucureștilor de creștere a coeziunii statale, inclusiv prin subminarea preponderenței politice, culturale și economice a maghiarilor în Transilvania, dar mai ales prin consolidarea elementului românesc, Partidul Maghiar și-a concentrat activitatea pe promovarea obiectivelor naționale, amânând permanent clarificările ideologice. Având în vedere prezența masivă a aristocrației, marilor proprietari și a politicienilor din Imperiul Austro-Ungar în cadrul PM, lucrurile nu aveau cum să stea altfel. După alegerea lui Gyorgy Bethlen la conducerea PM, în 1926, disensiunile ideologice din partid au devenit și mai pronunțate. În cele din urmă, în 1927, grupul reformist coagulat în jurul lui Istvan Kecskemethy, alături de Miklos Krenner, un influent profesor și jurnalist maghiar al vremii, sau de Karoly Kos, a reînființat Partidul Popular Maghiar, care alături de obiectivele naționale, preluate de la PM, susținea necesitatea unei politici de modernizare și democratizare a țării, nu doar în folosul maghiarilor ci al tuturor cetățenilor români.
Puțin mai târziu, în jurul revistei „Erdelyi Helikon”, înființată în 1928 de fostul ministru de externe al Ungariei, revenit în 1926 în România, Miklos Banffy, a luat ființă o altă grupare, care s-a pronunța pentru apropierea reală între maghiari și români. Grupării din jurul „Erdelyi Helikon” îi datorăm una dintre cele mai complexe încercări de schimbare de paradigmă în relațiile dintre români și maghiari. Transilvanismul, căci despre acesta este vorba, susținea ideea unui destin comun al românilor, maghiarilor și al sașilor, de unde și necesitatea unei apropieri autentice, văzut ca o necesitate istorică impusă de specificul acestei regiuni.
La începutul anilor ’30, tendințele de fragmentare ideologică a maghiarimii s-au accelerat, noile formațiuni apărute rămânând totuși, în bună măsurăm prelungiri ale vieții politice din Ungaria. În 1933 a luat ființa Partidul Micilor Agrarieni, partid țărănesc de centru-stânga, care avea să cunoască o scurtă carieră strălucitoare în Ungaria postbelică, iar în 1934 a fost înființată Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSz), grupare de stânga care avea să se alăture comuniștilor români în politica de sovietizare postbelică a României.
În toată perioada postbelică, Partidul Maghiar a rămas principala formațiune politică a maghiarilor din România. Trimițându-și cu regularitate reprezentanții în Parlament și reunindu-i pe cei mai influenți maghiari din România, Partidul Maghiar a fost considerat de București, în perioada interbelică, nu doar un interlocutor pentru problemele minoritare ci și un canal de comunicare cu Budapesta.
Instaurarea dictaturii regale și înființarea Frontului Renașterii Naționale, în 1938, avea să ducă și la suspendarea activității partidelor maghiare. Pentru gestionarea problemelor minorității maghiare a fost înființată o nouă structură, Comunitatea Populară Maghiară, în fruntea căruia a fost numit Miklos Banffy, care a funcționat până la Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940. În urma alegerilor din vara anului 1939, maghiarii și-au trimis în noul Legislativ 9 deputați și patru senatori aleși, însă eșecul României de integrare armonioasă a maghiarilor și resurgența revizionismului în Ungaria, au făcut ca activitatea noilor forme de organizare să devină irelevantă.
Surse
Istoria României, Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan (Coord), Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.
Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului, Istorie și diplomație în perioada interbelică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.
Maghiarii din România și etica minoritară (1920-1940), Lucian Nastasă, Levente Salat (Ed), Cluj-Napoca, Editura Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003.Piroska Balogh, „Transylvanism: Revision or Regionalism?”, Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.
foto: Wikipedia
Revoluția de la 1848-1849 este un punct de referință major în istoria maghiarilor de pretutindeni, care a pus la fundamentul națiunii principiile democratice. Deși cu o istorie atât de diferită, cele națiuni se aseamănă și din acest punct de vedere, în cazul ambelor ideile democratice împletindu-se cu cele naționale în procesul de formare a națiunii moderne.
Despre perioada scursă între înfrângerea revoluției și sfârșitul Primului Război Mondial se pot spune multe, dar noi ne vom mărgini la a consemna Pactul dualist din 1867 sau compromisul austro-maghiar, semnat în urma unei întregi serii de înfrângeri militare și eșecuri politice suportate de Imperiul Austriac, prin care Ungaria a fost recunoscută drept participant la imperiu. Imperiul Austriei și Regatul Ungariei, așa cum s-a numit oficial Imperiul Austro-Ungar, reunea în persoana unui singur suveran cele două coroane, având două guverne și două parlamente și câteva ministere comune, menite să asigure totuși o minimă unitate.
Din perspectiva subiectului nostru major. Două evenimente mi-au reținut atenția din această perioada densă și importantă pentru felul în care au evoluat ulterior cele două popoare. Este perioada unei puternice mișcări naționale nu doar în Ungaria și Transilvania, dar și în Austria, iar românii se află printre ele, dar de asta s-a scris și se va mai scrie. Încheiat într-o perioadă extrem de dificilă pentru Austria, Pactul a permis, primul rând, punerea în aplicare a deciziei din 1848 de unire a Transilvaniei și Banatul cu Ungaria, dându-le maghiarilor iluzia, destul de îndelungată, a îndeplinirii aproape tuturor aspirațiilor teritoriale. Anularea în 1867, odată cu unirea, a legilor votate de Dieta de la Sibiu, în perioada 1863-1864, prin care se introducea egalitatea politică pentru toate națiunile, inclusiv pentru români, decizie luată tot ca urmare a unor evenimente politice și militare nefavorabile pentru imperiu, a readus în atenție dezbaterea națională din Ungaria. Legea naționalităților din 1868 a fost o încercare de rotunjire a asperităților naționale, introducând ideea unei autonomii lingvistice a diverselor naționalități, dar aplicare ei abuzivă a dus în cele din urmă la o preponderență aproape totală a maghiarei și a maghiarilor în toate regiunile Ungariei reunite. Coroborată cu legea electorală, care stabilea de exemplu pentru Transilvania un cens mai mare de cinic ori decât în alte zone locuite preponderent de maghiari, Legea naționalităților a rămas, în bună măsură, o colecție de intenții generoase, meschin puse în practică.
Un alt eveniment, pe care îl putem contabiliza la șanse ratate, este acela al compromisului maghiaro-croat, tot din 1868, prin care Croația, Dalmația și Slavonia au primit o largă autonomie, sub condiția unei perpetue uniuni politice cu Ungaria și sub controlul Guvernului de la Budapesta. Largile drepturi acordate croaților, al căror banat a fost restaurat, inclusiv acela de a avea un parlament al lor, Sabar, au reușit să calmeze pentru o bună bucată de vreme tensiunile dintre cele două popoare, fără a-i mulțumi pe niciunul dintre ele, cu adevărat. Deși o vreme a fost privit drept model, mai ales de către englezi, cu ale lor probleme irlandeze, sub-dualismul croato-maghiar nu a reușit să contracareze tendința pan-slavă, punând însă mai clar în evidență anacronismul practicilor minoritare maghiare de la acea vreme. Trăgând o concluzie, deși a părut o restaurare a Ungariei Mari, dualismul austro-ungar a deturnat, în bună măsură, gândirea politică maghiară de la tendința democratică postrevoluționară, hrănind iluzia unei preponderențe maghiare politice, culturale și lingvistice de lungă durată, lăsând, astfel, foarte puțin loc unui compromis de durată între maghiari și minoritățile lor.
Surse:
Leslie C. Tihany, „The Austro-Hungarian Compromise, 1867-1918: A Half Century of Diagnosis; Fifty Years of Post-Mortem”, Central European History, Vol. 2, No. 2 (Jun., 1969), Cambridge University Press
Imre Ress, „The Hungarian-Croat Compromise of 1868”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.
foto: Wikipedia