Conviețuire mixtă în anul Centenarului: maghiarul Robert și românca Oana

de: Horia Ghibuțiu

La Centenarul Marii Uniri, am vrut să văd cum trăiesc maghiarii cu românii. Și ce exemplu mai grăitor poate fi decât cel al unei familii? Azi, vă prezint conviețuirea maghiarului Miklos Robert cu românca Oana Bineață.

Sunt la terasa încălzită a unui pub bucureștean, într-un decor hibernal cum parcă n-am mai avut de multă vreme înainte de Crăciun pe malurile Dâmboviței, când își fac apariția Oana și Robert. Sunt componenții unui cuplu mixt pe care i-am invitat ca să aflăm cum conviețuiesc maghiarii cu românii la Centenarul Marii Uniri. Chiar e vreo problemă când diferă limba maternă? Mai există prejudecăți, ale celor implicați într-o relație mixtă sau ale celorlalți față de ei, în anul de grație 2018?

Miklos Robert și Oana Bineață sunt doi oameni frumoși, care au o fetiță și mai frumoasă, pe nume Ania Miklos (în vârstă de zece ani și jumătate). Tustrei locuiesc în București. Aparent, orădeanul Robi și bucureșteanca Oana nu diferă cu nimic de sute de mii de alte cupluri de oameni care s-au găsit aici și au decis să trăiască împreună. Dar hai să-i lăsăm să se prezinte.

„Bună, sunt Oana Bineață, împlinesc 39 de ani zilele acestea. Nu pot să spun că sunt actor, pentru că actorii fac teatru. Mă joc cu copiii în fiecare zi, la două cluburi”. „Sunt Robert Miklos, am împlinit de curând 50 de ani. Am terminat facultatea de filologie, cea mai mare parte a vieții mele am scris – în două țări, România și Ungaria – deci pot să zic că sunt jurnalist. În prezent, sunt Project Manager pe fundraising și comunicare la Asociația Inima Copiilor”.

„Când v-ați cunoscut?”. Intervine Oana: „Acum 11 ani, absolut întâmplător”. Completează Robert: „În fața Teatrului Național din București. Era un festival de teatru, Oana era actriță la teatrul din Craiova, eu eram un mic consumator de teatru. Chestia aia cu „să mai trec o dată prin fața ta, dacă crezi în dragoste la prima vedere”… n-a fost nevoie!”.

Au aflat că sunt maghiar, respectiv româncă, în primele zece minute ale relației. „Ne-am lăudat”, râde Robi. „Și ce-ai gândit, Oana, când ai auzit că e ungur?”, vreau să aflu. „Nu m-a șocat deloc. Dar am aștept să-l cunosc de-adevăratelea, nu i-am  pus o ștampilă”. Robert ține să adauge: „Nici eu nu i-am pus vreo ștampilă, nici măcar în gând. Pentru mine, având cei mai mulți prieteni români, chiar nu contează chestia asta. Sunt ungur în România, așa după cum când am locuit în Ungaria, ziceam că sunt român”.

„Ce-au zis ai voștri?”, sunt curios să aflu. Oana și Robi răspund la unison: „N-au avut nicio problemă!”. Oana a avut ocazia să cunoască stilul de viață maghiar din prima: „M-a dus la părinții lui la foarte scurt timp după ce ne-am cunoscut. Mama lui gătește ungurește senzațional, incredibil, și m-a învățat și pe mine! Fac foarte multe supe de fructe și tocăniță ungurească, sunt favoritele noastre!”. Robert preia inițiativa în episodul „Meet the parents”: „Eram într-o delegație la Brăila, la scurtă vreme după ce ne-am cunoscut. Mi-era foarte foame, pe vremea aia locuiam singur și mâncarea nu mi se părea esențială. Și-am sunat-o pe Oana să ne întâlnim. Ea mi-a zis „poi să vii pe la mine, îți dau să și mănânci”. Am făcut jumătate de oră de la Brăila. Glumesc, desigur! Dar am ajuns foarte repede la ai ei acasă!”

„Când ați decis să faceți un copil, ați avut dispute pe seama prenumelui?”, îi întreb. „Nu”, zice Robert, „ne-am gîndit împreună o lună-două, după ce am aflat că va fi fetiță. N-aveam nume preferate…